Echilibrul puterii in era globalizarii (II)
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
O stare de echilibru este de dorit in relatiile internationale, cred realistii, pentru ca asigura pacea si stabilitatea si, in cele din urma, imprima un element ordonator de regularizare a raporturilor dintre state, deosebit de eficient in contextul inexistentei unui guvern sau autoritati internationale. Iata de ce, sub influenta filosofiei politice a lui David Hume, realismul clasic, in special prin exponentul sau principal, Hans Morghentau, pledeaza mult pentru echilibru ca metoda a unei politici internationale prudente, moderate, de bun-simt, ce ar trebui sa reprezinte ultima ambitie a statelor si a omului de stat care conduce si are in mana destinele politicii externe si ale diplomatiei. Intr-o asemenea conceptie, in lipsa autoritatii de deasupra statelor, in lipsa unei suveranitati superioare statului, numai prin echilibru, prin armonia relativa degajata din balansul inteligent dirijat al cantarului, se poate ajunge la un model si o formula capabile sa controleze ambitiile si propensiunea imanenta pentru dominatie a unitatilor individuale-statele – care actioneaza pe cont propriu in politica internationala.
Pacea este un produs al justitiei interne si internationale (planuri care se suprapun); pacea nu are sens fara democratie si nu poate ignora „opinia publica“ a umanitatii. Democratia, si prin aceasta pacea adevarata, nu are de-a face cu jocul de putere.
Fara efectele moderatoare ale echilibrului, anarhia din relatiile internationale ar echivala intr-adevar cu haosul sau, si mai rau, si mai putin dorit, cu superioritatea greu de controlat a acelei puteri care reuseste sa acapareze controlul total asupra sistemului. Gasim aici si un substrat moral la formula, altfel destul de neutra axiologic, a teoriei „echilibrului“ ca metoda in formularea politicii externe a statelor. Paradoxal e locul in care se intalneste cel mai mult o anumita notiune de moralitate cu politica practica a exponentilor „realpolitikului“ rece, calculat si indepartat de principiile abstracte ale unei iluzorii etici internationale cu caracter universal.Vorbind despre politica seculara a Marii Britanii de mentinere a echilibrului european, inclusiv prin stoparea ascensiunii unei singure puteri pe continent, Winston Churchill evoca de fapt foarte clar ceea ce credea ca sunt valentele benefice, si pana la urma absolut necesare, pentru mentinerea ordinii firesti internationale, ale „echilibrului de putere“:
„Timp de 400 de ani politica externa a Angliei a fost una de opozitie fata de cea mai puternica, cea mai agresiva, cea mai dominanta putere de pe Continent… In fata lui Filip al II-lea al Spaniei, impotriva lui Ludovic al XIV-lea sub William al III-lea si Marlborough, impotriva lui Wilhelm al III-lea al Germaniei ar fi fost mai usor… sa ne alaturam celui mai puternic si sa impartim roadele cuceririlor sale. Cu toate acestea, am ales intotdeauna calea cea mai grea, ne-am alaturat celor mai putin puternici, am facut o astfel de combinatie incat l-am infrant pe tiranul militar continental“.
La fel ca si Churchill, cunoscutul istoric si eseist american Arthur Schlessinger jr. plaseaza principiul echilibrului puterii in centrul unei politici internationale care doreste intr-adevar sa preintampine concentrarea periculoasa a puterii in mainile unei singure forte:
„Interesul national e legat de ideea unui echilibru international al puterii. Istoria a aratat cat de des comportamentul agresiv al unui stat genereaza contraactiune din partea altor state hotarate sa restaureze echilibrul puterii. Egomania nationala ajunge sa fie contrara interesului national pe termen lung. Statele care isi arata muschii sunt in general fortate sa-si revizuiasca ratiunile acolo unde rezida cu adevarat interesul lor national. Asa s-a intamplat in acest secol cu Germania si Japonia. In timp, acelasi lucru se poate intampla cu Uniunea Sovietica si cu America.“
Tocmai de aceea, echilibrul puterii a fost intr-adevar un ideal adesea urmarit de state si de personalitati diverse, de la Marea Britanie (o adevarata campioana a interventiilor constante pentru mentinerea sau reformularea echilibrului continental al puterii, asa cum reiese si din cuvintele lui Churchill), Spania sau Franta pana la oameni de stat precum Metternich, Bismark, Winston Churchill sau Henri Kissinger.
In plin Razboi Rece, in plina isterie morala si ideologica provocata de confruntarea cu comunismul si sistemul comunist reprezentat de Uniunea Sovietica, Kissinger medita si cauta un mecanism regulator fundamental in relatiile internationale si in politica internationala. Acel mecanism nu era altul decat echilibrul puterii, ceva care dincolo de nazuintele morale ale marii confruntari cu comunismul, sa poata conferi stabilitate unei lumi internationale puternic polarizate ideologic si divizate la nivel de principii. In viziunea lui Kissinger, echilibrele europene inventate si promovate (adesea cu cinism) de Metternich sau Castlereagh care au asigurat pentru mult timp pacea europeana dupa marea tulburenta revolutionara generata de razboaiele lui Napoleon, puteau reprezenta intotdeauna o sursa de reflectie pentru felul in care se poate atinge si mentine stabilitatea in lumea „anarhica“ a relatiilor internationale. Exemplul lui Henri Kissinger e si mai sugestiv intrucat a reprezentat o exceptie in filosofia politica americana, prima care a respins organic notiunea de echilibru al puterii ca metoda a politicii externe, ca principiu de organizare a politicii internationale.
Pentru americani, in special prin vocea si programul politic al presedintelui Woodrow Wilson, echilibrul puterii a fost echivalat cu competitia necontrolata pentru putere a statelor, cu razboiul care vine inevitabil pe acest fundal, cu cauzele ultime si adevarate ale conflictului. Este exact reversul a ceea ce realistii si o intreaga practica politica europeana veche de aproape trei secole intelegeau prin „echilibru al puterii“. Este si ceva departe, asa cum am vazut, de viziunile mai precaute ale parintilor fondatori americani, Adams sau George Washington, care, constienti de incertitudinile si necunoscutele inceputurilor, de fragilitatea statutului noii republici in acele timpuri ale relatiilor internationale, tindeau sa acorde merite si o anumita recunoastere filozofiei echilibrului puterii. Dar, asemenea oricarei teologii si dogme teologice, perspectiva lui Wilson este totala, radicala si absoluta: pacea si stabilitatea internationala nu pot si nu trebuie sa fie efectul unui aranjament pe taramul calculelor legate de distributia puterii in sistemul international, de aliante create pentru a configura si mentine balante de putere. Dimpotriva, tocmai asemenea calcule legate de un artificial si iluzoriu echilibru al puterii au generat razboaie si distorsiuni devastatoare pentru ordinea internationala, culminand cu razboiul total de la inceputul secolului trecut. Pentru Wilson, pacea isi are radacinile in democratia statelor, in principiul conform caruia „guvernele isi deriva puterile juste din consimtamantul celor guvernati“. Pacea este un produs al justitiei interne si internationale (planuri care se suprapun); pacea nu are sens fara democratie si nu poate ignora „opinia publica“ a umanitatii. Democratia, si prin aceasta pacea adevarata, nu are de-a face cu jocul de putere. Aici exista o antiteza cu politica de forta, cu vechile notiuni europene despre putere. In celebrul sau discurs „Pace fara Victorie“, presedintele Wilson marcheaza transant acest antagonism dintre doua filozofii asupra pacii si razboiului complet diferite:
„Este prezentul razboi o lupta pentru o pace justa si sigura sau doar pentru un nou echilibru al puterii? Daca ar fi doar o lupta pentru un nou echilibru al puterii, cine va garanta, cine poate garanta stabilitatea echilibrului noului aranjament?… Trebuie sa fie nu un echilibru al puterii, ci o comunitate a puterii“.
Concluzia acestei analize istorice este concentrata de Wilson in cateva cuvinte ramase celebre: „Lumea trebuie facuta sigura pentru democratie – The world must be made safe for democracy“.
Conceptia lui Wilson a fost devastatoare pentru legitimitatea principiului politic al echilibrului de putere in politica internationala si a incercat sa smulga din la radacina orice notiune despre „balante“ si ordini internationale bazate pe echilibru din viziunea si practica politica americane in relatie cu plasarea tanarului stat in universul politic international si cu misiunea sa in acest univers (definita in termeni fundamentali morali).Urmele acestei pozitii sunt adanci si se resimt si astazi in politica externa americana.