Despre „Fiinta muzicala“ si altele...
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura literara »
Autor: Mircea Constantinescu
Aurel Ion Brumaru a izbutit performanta de a tipari, acum cateva decenii, singura (dupa cunostinta mea) lectura psihanalitica despre un autor roman contemporan. Oricat ar parea azi, unor cartitori cu staif sau doar dupa ureche, ca a migali un eseu hermeneutic de acea anvergura despre un Eugen Barbu ar fi fost un act lingusitor, aduc aminte onorabililor ca Barbu avea nu doar adversari, dar si dusmani, astfel ca o exegeza dedicata operei sale putea sa cada, si a cazut, intr-o lamentabila tacere, opaca si nemeritata. A.I. Brumaru reapare prin 1990 cu „Fiinta si loc“, iar ulterior, in 1995, cu un roman reflexiv, „Pariul cu legenda sau Viata lui Petre Tutea asa cum a fost ea“.
Recent, la ed. Grinta, acelasi avanseaza cititorilor o provocare, respectiv prima fateta dintr-un eseu purtind titlul usor rebarbativ „Fiinta muzicala“. Constant in preocupari, constant in stil, dezavuand reclama futila, orala, nechemata, Brumaru isi deconspira scopul/justificarea abordarii acestui subiect deloc lesnicios abia la finele prezentului volum: „Aidoma, muzica: partiturile, notele singure, neinterpretate nu sunt muzica. Si la fel poti spune numaidecat, se intampla cu fiinta: fara interpretare ea nu e in lume; lumea care e tocmai transcenderea fiintei – promisiunea fiintarii, deja fiintarile... Lumea apare odata cu opera; cu lucrarea, cu interpretarea – talcuire si executie deopotriva. Fiinta se ridica acum in lumina – se arata, se prezinta – negand propria ei ascundere... Alaturarea de fiinta a muzicii nu e doar o invecinare formala. Gandind arta..., gandim in perspectiva chestiunii fiintei“.
Scandalos, la o rasfoire initiala, poate parea demersul exfolierii exegetice si euristice, una provocata de Don Juan, Joseph K. (!!) si Adrian Leverkühn – inutil sa reamintesc ca acestea sunt personaje literare/muzicale. Don Juan, in varianta clasica din opera mozartiana „Don Giovanni“ (care cam suna a Donizzetti, a Rossini, sau viceversa, urechea melomanilor e infidela, precum toate substantivele de genul feminin) si protagonistul lui Th. Mann din „Doktor Faustus“, Adrian Leverkühn desigur ca-si justifica per se prezenta in „dezbatere“. Dar Joseph K. si chiar (numai) K., eroii kafkieni, doar antitetic se amesteca in treaba. Brumaru a avut trebuinta geodezica a antipozilor, pare-se ca-i mai dificil sa plonjam stohastic in rationamente decat sa abreviem apeland la potecile dihotomiilor... Acestea, potecile, nefiind deloc chiar la cheremul turistilor de pol si suta. Ca ins cheltuit in lecturi, ma declar avantat partizanul paginilor unde meditatiile scriitorului divagheaza cu inestimabil folos deasupra staturii (exploatata de eseisti si de artisti) a acelui Don Juan, pandantul altui iberic ilustru, Don Quijote. Voi degaja de sub aburii unei metafizici ad hoc acele definiri (= limitari, da, insa e improbabil ca ne-am putea descurca in absenta lor) care-mi larmuiesc spiritul, dincoace de faptul ca nu cunosc in literatura noastra hermeneutica pagini mai bogate despre seducatorul juanesc, altul, si nu mereu altul, decat seducatorul kierkegaardian. Ganditorul nostru nu confisca doar pe Don Juan-ul muzicii mozartiene, ci ansamblul reprezentarilor acestui prototip: picturale, literare, sculpturale, inclusiv pe acelea mistificante propuse de Kierkegaard in „Seducatorul“ sau. Nu rezulta un portret robot, nici n-ar fi fost afin unei exegeze ambitioase, dar statuia nervoasa, astutioasa, melancolica, metafizica chiar, a unui cuceritor cucerit, a unei fiinte care se inchide, deschizandu-se, spre a se inchide iar, acum intr-o ne-murire de ordinul culturii. „Don Juan si lumea lui adica – scrie A. I. Brumaru – sunt deodata numai naluci ce se descompun in acelasi timp, ca sterse pe nisip de un vant grozav. (Don Juan, sa mentionez de pe acum, e un personaj al muzicii descriind... un fel de a lucra ontologic al muzicii – in acest caz insa numai pe portativul, in care-si face deja lucrarea, al verbului a avea).... Nu gasim inca, unii dintre noi, efectorul potrivit pentru a esapa toata presiunea organica, subteranele acelea intunecoase si adanci. Pe un teren psihic ca acesta isi fac aparitia monstrii si fantasmele. Comandorul este un astfel de monstru produs de cenestezia agresata de aratari tenebroase a seducatorului. In piesa lui Molière, deja in libretul operei „Don Giovanni“ de Mozart, Don Juan pare cateodata tipul secesios, aristocratul: seniorul. Ibericul e totusi carent, cu structura roasa sub navala de semnificatii pe care nu le stapaneste, a in-formatiei.... Don Juan ar explica posesia, nevoia hidraulica de a capta.... Cand cineva iubeste o femeie, el nu se gandeste la cea care urmeaza. Dimpotriva, Don Juan este un seducator pana la ultima fibra a fiintei sale. Iubirea sa nu e de ordin psihic, ci senzual, si iubirea senzuala, potrivit conceptului care-i este propriu, nu e fidela, ci lipsita total de credinta. Don Juan nu iubeste o singura femeie, ci pe toate, deci el le seduce pe toate. El nu traieste decat in hotarul clipei, insa clipa este, prin definitie, o suma de clipe si, astfel, iata-ne in fata seducatorului.... A gandi universul in nuante este si a-l gandi muzical: a-l asculta. Nu-l poti vedea pe Don Juan... la marginea padurii sarutand o fata; nu-l poti vedea, chiar cavaler fiind, nici la dans, pasind seniorial intr-un salon, printre doamne prude, cu vintrele atatate... Don Juan nu e doar o perceptie epica, sau de cinematograf, e o idee audibila, ca rugaciunea profana, o vestire ce se adreseaza urechii. E implicat vestirii fiintei.... Despre Don Juan e cu putinta a vorbi si ca despre un simbol al caderii....
Prin „Fiinta muzicii“, A. I. Brumaru se sadeste in livada, cam golasa din pacate, a exegetilor romani inca traitori care indraznesc sa descifreze spectrul Fiintei de pe buza unui abis fictional, cel euristic, respectiv producator de revelatii placate unor motive/teme/subiecte numai aparent epuizate.