Noi si Caragiale
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
La 30 ianuarie se implinesc 155 de ani de la nasterea lui Ion Luca Caragiale. Numai ca „ultimul ocupant fanariot“ este unul dintre putinii scriitori romani pe care nu-i incape calendarul, pe care nu-i incap „epocile de aur“ sau de tinichea (precum cea pe care o parcurgem), care nu au nici o legatura cu vreo perioada ante sau post. Altfel spus, Caragiale – care, desi asa cum rememora unul dintre comentatorii sai de azi, s-a impus, in mod deloc surprinzator, cu mare dificultate, lovindu-se deopotriva de opacitatea si chiar de violenta critica, dar si de o superficiala situare temporala – ne-a „ocupat“ pentru totdeauna. Incat aniversarea lui Caragiale este – parafrazand un vers al lui Adrian Paunescu – „sarbatoarea“ noastra de fiecare zi.
Caragiale ne traieste continuu avant la lettre. Iar noi, cu o consecventa perversa, reusim sa corespundem imaginii si chiar idealului pe care ni le-a „harazit“ creatorul Scrisorii pierdute si al lui Conu Leonida fata cu reactiunea.
„Cu fata crispata de inteligenta“, cum il vedea G.Calinescu, cu ironia lui devastatoare, dar si cu umorul vindecator, cu fraza si verbul sau genial, Caragiale este mereu cel mai contemporan dintre toti contemporanii. A fost un fel de disident, inainte mult de a se face mare caz de asta. S-a autoexilat, ramanand nu doar un bun roman, ci chiar un filoroman: „Traiasca frumoasa si cumintea limba romana. Fie-n veci pastrata cu sfintenie aceasta scumpa Carte-de-boierie a unui neam calit la focul atator incercari de pierzare.“
N-a scris pentru sertar. Un Caragiale fara public, fara cititori, si asta cat mai repede dupa ce textul s-a produs, e de neconceput. Era totusi mai sigur de posteritatea sa, decat de prezentul in care a trait si a scris. Stia mai bine decat oricine, inclusiv decat un mare critic precum E. Lovinescu, ca viitorul este al lui.
Dupa ce a scris capodoperele sale dramatice, intr-un timp relativ scurt, multe „zecimi de ani“, cum scria un memorialist, s-a marginit sa faca (si sa impartaseasca amicilor) diverse planuri de creatie, fara a le mai realiza vreodata. Contemporanii, care il ascultau fascinati pe omul-spectacol, il indemnau, il implorau sa scrie. Nu putini aveau chiar sa se lamenteze ca Nenea Iancu nu si-a tinut promisiunile. In treacat fie spus, asemenea regrete ori reprosuri post factum sunt, pana la urma, ridicole. Caragiale a scris atat cat trebuia sa scrie. Nici un cuvant nu poate lipsi, nici un cuvant nu poate fi adaugat. In istoria literara, a judeca cu daca e o eroare mult mai mare decat in istoria asazicand reala. Nici un artist, nici un scriitor, fie el si genial, fie el si cu o biografie scurta, precum Eminescu de pilda, nu exprima, cu o formula a lui G. Calinescu, mai mult decat tot. Dar nici mai putin. Sentimentul pe care il ai, parcurgand corespondenta autoexilatului la Berlin, este ca acesta lasase deja destinul operei sale, fara sa o marturiseasca deschis, in seama posteritatii, isi considera, adica, opera incheiata. Contrazicand opinia lui Goethe, geniul lui Caragiale nu e unul cantitativ. „Titirca, Sotirescu si C-nia“, pe care o scria de multi ani la Berlin, pare a fi o fortare a notei. „O, cum astept eu piesa! – il soma, cu binecunoscuta-i delicatete, Alexandru Vlahuta. Cand ai sti! Am si visat-o intr-o noapte... Vorbeste, frate Caragiale, pentru numele lui Dumnezeu, vorbeste! Pana mai ai timp. Spune cuvantul tau cel de veci, care, de nu-l vei spune tu, pe veci va ramanea nespus. Pe veci nespus! Pe mine ma-nfioara gandul acesta“.
Caragiale ne traieste continuu avant la lettre. Iar noi, cu o consecventa perversa, reusim sa corespundem imaginii si chiar idealului pe care ni le-a „harazit“ creatorul Scrisorii pierdute si al lui Conu Leonida fata cu reactiunea. Ne place sau nu ne place – iar de-a lungul a peste 128 de ani, cati au trecut de la debutul dramaturgului cu O noapte furtunoasa, multora nu le-a placut – suntem, generatie dupa generatie, personaje eterne pe scena lui Caragiale. Un spectacol tragi-comic fara sfarsit, un spectacol total. Mache si Lache suntem chiar noi. Vorbim, iata, ca papagalii de reforma intr-un nou limbaj de lemn sau de rumegus si constatam ca El a spus memorabil, in ceea ce ne priveste, totul despre ea: „Reforma trece, naravurile raman.“
Vorbim de revolutie, de Europa, intr-o „mare trancaneala“ (sintagma lui Mircea Iorgulescu) si uitam ca nu mai este nimic de spus in plus, dupa El: „Dar, in fine, a batut vantul puternic al liberalismului, vantul binefacator al ideilor democratice, care a curatit atmosfera de miasmele infecte ale slugarniciei reactionare, ale tararii injositoare, ale ciocoismului gretos“.
Vorbim de organizatii civice, dar, pentru ca ne este teama de dialectica, ne facem ca n-am auzit de „societatea moftangiilor“ cu veleitati politice si de cea a elitistilor.
Ce ziceti de starea literaturii noastre, nu mai departe decat acum cand a iesit – nu-i asa? – din taramul inghetat al „Siberiei spiritului“? Nu va mai straduiti sa raspundeti, caci a raspuns si raspunde, mult mai bine decat oricare dintre noi, Caragiale: „Dar dv. nu vedeti in ce stare buna se afla? Dar oare cand am avut noi mai multi scriitori decat astazi? Dar cand oare s-a scris romaneste mai frumos, mai cu inteles si mai cu miez decat astazi? Eu insumi am numarat, trecandu-i intr-o lista alfabetica, peste una suta cincizeci (150) poeti lirici. Ce este mai imbucurator decat numarul lor prodigios este egalitatea talentelor lor – nici unul nu e inferior altuia.“
Sub ochiul acestui arnaut din Sud, care „simte enorm si vede monstruos“, lumea isi dezvaluie supusa farmecul, frumusetea, dar si hidosenia: „Din toate cate sunt pe lume/ Nu-i una fara semn anume:/ Dupa miros cunosti o floare,/ Cunosti un fruct dupa savoare,/ Un geniu dupa o gandire/ Si steaua dupa o sclipire;/ Pe-un om de duh, pe cum priveste,/ Si pe neghiob pe cat vorbeste;/ Cunosti o pasare pe glas,/ Copoiul de vanat pe nas,/ Un caine ori un om turbat/ Pe bale si latrat./ Cunosti o fiara/ Dupa ghiara;/ Dupa un fluier pe mierloi/ Dupa mai multe pe ciocoi!“
Cat despre ziaristi, neiertatorul nenea Iancu, fie ca sta la o masa intr-un colt de berarie, pentru a avea perspectiva si a se face cat mai putin vazut (nu se plangea el ca in tara asta, daca ai scris o piesa de teatru, nu mai ai cap sa bei o bere linistit!), fie ca se uita discret peste umarul nostru cand mazgalim hartia ori cand clipocim tastatura computerului, ne gratuleaza: „Bravo, domnule Caracudi! Asa da, da-i inainte! D-ta ai apucaturi americane; vei avea un frumos viitor ca ziarist roman.“
Dar mai prodigios si mai universal decat verbul lui Caragiale este spiritul lui. Un exemplu ni-l ofera Alexandru Calinescu in editia a II-a a cartii sale, „Caragiale sau varsta moderna a literaturii“, carte din care am si citat mai sus cateva „idei primite“, ordonate de finul eseist intr-un dictionar dupa modelul celui, celebru, al lui Flaubert. Al. Calinescu, dupa ce precizeaza ca Dictionarul sau „este prin excelenta deschis“, adica „el poate fi modificat, completat, continuat. Ingaduind asadar o lectura, cum se spune astazi, interactiva“, transcrie dupa revista „Commentaire“ „urarile oficiale“ trimise de Anul Nou 1998 de catre dna Catherine Trautmann, ministrul francez al Culturii, urari de care au beneficiat functionarii ministerului si toate persoanele de pe lista de protocol:
„Catherine Trautmann
Ministre de la Culture
et de la Communication,
porte-parole du Gouvernement,
vous souhaite
une nouvelle année creative
et intéractive“.
Comentand textul reprodus, Al.Calinescu noteaza: „De unde se vede ca spiritul lui Caragiale bantuie si prin Paris“.
Aniversarea lui Caragiale poate constitui inca un bun prilej – ori, cum ar spune dl Caracudi de azi, o buna oportunitate – de a ne intoarce spre noi insine spre a vedea si mai bine cat de mult corespundem asazicand „proiectului“.
Ei bine, ma tem ca singurul „proiect“ pe care nu l-am ratat si nu-l vom rata niciodata este cel al lui Caragiale, desi, vorba lui Octavian Paler, suntem tara tuturor ratarilor. Poate si fiindca el si opera lui sunt insasi memoria noastra colectiva: vie si intangibila. Oricum, textul lui Caragiale are mereu context...