Un urias cu suflet de copil (II)
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura media » sertar
Autor: Niculae Gheran
Omeneste, nu-i rau sa fii promovat in profesie sau mai stii in ce functie. Dar nu mai putin adevarat e ca, pentru propria-ti experienta de viata, este la fel de bine sa te mai si buseasca soarta, pe care, la drept vorbind, ti-o cam croiesti si singur. In prima ipostaza, nici n-apuci sa te instalezi la postul incredintat si te vezi asaltat cu felicitari si cereri. Rudele incep sa-si aminteasca de vremuri apuse, cand te leganau ca sa nu mai plangi, ca iti sunt unchi sau matusi, veri sau nepoti, ca se bucura ca ai ajuns unde ti se cuvenea de mult. De colegi, ce sa mai vorbim: „In sfarsit, te-ai ridicat acolo unde meritai!“. Toata lumea rade, canta si danseaza. Brusc, te pomenesti cu o armata de prieteni, grabita sa te gratuleze de ziua nasterii, a numelui, de Pasti, Craciun si Anul nou, sa-si exprime ingrijorarea cand te-ai imbolnavit, recomandandu-ti un doctor, o medicatie sau leac babesc.
Toate astea, pana ai alunecat pe-o coaja de pepene si ti-ai pierdut scaunul de sub fund. Din clipa cu pricina, telefonul nu-ti mai suna ca la Gara de Nord, postasul nu te mai deranjeaza, putand sa respiri in liniste. S-a dat stingerea! Este momentul cand, tarziu, intelegi mai bine porunca biblica de a te ruga Domnului pentru fericirea dusmanilor. Ei cel putin au meritul de-a fi fost consecventi in ura lor.
Doar cei tabaciti de multe lovituri sub centura, care au avut parte de repetate suisuri si coborasuri, devin imuni in fata galagiei iscate de provizoratul istoriei tale. N-are nicio importanta ca soarta te ingenuncheaza; esential e daca apoi te poti ridica in picioare, capabil s-o iei de la capat, acceptand provocarea schimbarilor de decor. Deopotriva in dragoste, in profesie, la scoala sau pe arena, cat timp ruleta se mai invarte.
Un astfel de om era Mircea Santimbreanu. Impartea oamenii in buni si rai – credincios basmelor din copilarie, de care nu se despartise nici la batranete –, in oameni destepti si prosti, prezenti pretutindeni. Stia ca cei inteligenti sunt izolati, precum insulele dintr-un arhipelag al singuratatii, si se ferea de solidaritatea celor saraci cu duhul. Vorba ceea: „Prosti, dar multi“. Gasea insa intotdeauna puntea comunicarii cu toate categoriile sociale si de rang, cu o dibacie rar intalnita. „à la guerre comme à la Gheran“ – ma apostrofa uneori, à propos de-o controversa mai veche („Nu exista: nu se poate, ci pot sau nu pot face. Nu tine hora in loc; la nevoie, schimba lautarul, ca cei din jur oricum raman aceiasi“).
De toate astea mi-am amintit deunazi cotrobaind intr-o lada cu scrisori, de care ma izbesc adesea ca de-un cosciug. Candva, cineva mi le-a asezat pe partide epistolare, asa ca mi-a fost usor sa dau de urma misivelor lui Santimbreanu, care, odinioara, ajuns ispravnic pe locurile unde ma aflasem si eu, nu uita ca, peste vremelnicia schimbarilor din ierarhia editoriala, ne lega o veche prietenie. Constanta sentimentelor si delicatetea sufletului sau ma determina sa le reproduc, impresionat mai ales de slovele trimise in zilele cand precipitata sa condamnare la moarte ramasese un verdict ce refuza orice soi de recurs.
Paralel cu o istorie a literaturii – de fapt mai multe si inevitabil subiective –, exista si un roman al ei, in care Mircea Santimbreanu ramane un personaj mai conturat decat relieful scrierilor sale. Poate si pentru binele facut confratilor sai, ale caror opere au fost puse in valoare sub reflectoarele lui. Amestec straniu de sarcasm si duiosie, limbajul sau se dovedea mai totdeauna constructiv. Un exemplu: ma aflam in biroul sau de la „Albatros“, cand in incapere a pasit un tanar sfios, debutant, intampinat cu o bunavointa zeflemitoare:
– Intrati cu incredere, maestre; clientul nostru, stapanul nostru!
– Va vad ocupat, pot veni mai tarziu.
– Nu, maestre, nu m-ar ierta eternitatea.
Dupa care, cu un firesc neobisnuit, scoase din bioru un manuscris, puricat pe fiecare pagina precum procedase candva cu extemporalele scolarilor. Cu o rabdare angelica, incepu apoi sa-i insire o puzderie de pleonasme, de cacofonii si repetari de cuvinte in aceeasi fraza, de replici lesinate, incat imi era rusine ca am fost martorul acestei pedichiuri. Dupa care, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, a citit cursiv cateva pagini incantatoare.
– Bravo, maestre. Aici esti tare!
Devenind brusc negustor, se-apuca sa-i explice cati bani ar risipi editura multiplicandu-i capodopera, cuvant pe care, ironic, a pedalat.
Nu mai era nevoie de concluzii; autorul si-a luat manuscrisul si a dat sa plece.
– Incotro, maestre, incotro? Nu te pripi! Arunca-ti ochii pe insemnarile mele si retine ce-ti convine. Tu decizi cum te-mbraci. Si poate ca vreodata iti vei aminti ca prima ta carte ti-a scos-o Santimbreanu. Stofa ai berechet; mai ascute-ti putintel foarfeca.
Trecem adesea indiferenti pe langa nedreptatea facuta unor confrati ce-ar merita sa se bucure macar de solidaritatea breslei. Ei dispar din memorie ca si cum n-ar trai printre noi. Pe acest front al debordantei ingratitudini, Santimbreanu a avut grija de a se retrage in transee. De ramanea la suprafata, in 2006 ar fi implinit 80 de ani.
Ma mir absurd ce repede trece vremea, fenomen care ar trebui sa infioare pe toti ce vin din urma, mai ales ca batranetea e o boala molipsitoare. (Asta in cazul cand nu te grabesti sa i-o iei inainte.)
La inceput de an – cand, vorba lui Dinicu Golescu, oamenii au obiceiul de a se firitisi prin „belete“ –, desfac cateva plicuri, avand grija sa selectez texte „pe sarite“, cand ba ursul era calare pe capra, ba se afla sub ea. Primul dateaza de la sfarsitul lui 1981;
Draga Nicolae Gheran,
Primeste acest fulg de albatros, modesta sorcova de bun augur, in tinda Noului An, cu frateasca imbratisare a unui camarad de iluzii,
Mircea Santimbreanu
Si-acum, cateva insemnari ulterioare destituirii din directoratul de la „Albatros“, transmise dupa ce, la sfarsit de an, il sfatuisem sa se razbune revenind la masa de scris:
Bucuresti, 27 dec. ’85
Draga Niculaie,
Multumesc pentru mesajul (masajul) de inima. Dar cand te afli in ring accepti, nu-i asa, vrand-nevrand (ne)regula jocului, inclusiv podeaua… Stiam, desigur, ca si caii se impusca, o stiam de pe vremea cand eram manz. Am supravietuit unei executii in anii ’50 si mi-am luat revansa prin scris. Imi recomanzi o solutie asemanatoare acum. Stiu eu? Oricum, as vrea din toata inima sa nu-mi ramana doar satisfactia meschina de a va caina pe voi, aparentii supravietuitori.
Iti multumesc pentru mana frateste intinsa peste umarul gadelui si iti urez un adevarat An Nou, cu cat mai putin jeg, adica multa sanatate si un pic de vant bun la pupa galerei,
Mircea Santimbreanu
Bucuresti, 7 martie ’86
Draga Nicolae Gheran,
Iti multumesc cu emotie pentru „Tanarul Rebreanu“, ca si pentru generoasa dedicatie. (Avizul de trimitere l-am primit intr-o stare de spirit cand ma simteam – scuza comparatia – ca un prezervativ folosit si aruncat…) M-am repezit asupra „prazii“ si, dupa sase ore, cred ca nu mi-a ramas nicun oscior nerumegat. Cred, pentru ca, de cand ma stiu, cand sunt captivat de un text, fac, din nesat, o prima lectura cu grebla mare, catand apoi fiecare firimitura.
Cu cele mai sincere felicitari pentru performanta si cu cele mai cordiale urari de succes,
Mircea Santimbreanu
Bucuresti, 23 dec. 1987
Primiti acest simbolic Plugusor in brazda Noului An cu cele mai sincere urari de sanatate si multumire sufleteasca in 1988. Si din profunde ratiuni amicale, dar si cetatenesti: La multi ani. Al dvs.,
Mircea Santimbreanu
Eliberat de povara directoratului editorial, revine cu frenezie la o mai veche amanta: pescuitul, tarand dupa el si lasandu-se furat de alti impatimiti ai baltii, precum Nicolae Crisan, Mircea Dinescu, Alecu Ivan Ghilia, Stelian Gruia sau Cornel Popescu. Timp berechet, sa discute despre scandalurile iscate in jurul unor carti hulite de inchizitia de partid, a caror aparitie l-a scos din ring. Intre ele, romanul unui alt pescar – pe deasupra si colonel –, Ion Anghel Manastire, intitulat „Noaptea nu se impusca“, placheta de versuri „Urcarea muntelui“ a Ilenei Malancioiu precum si „Saturnaliile“ lui Vadim Tudor. Acum, pe malul lacului, Mircea fuma Kent dupa Kent – refuzand sa dea cuiva vreo tigara, poate doar in clipe de ananghie, cand oferea o papiroasa contra unei rame. Injura cu impartialitate atat pe culturnicii de la Partid, cat si pe rabinul Moses Rosen, fara sa-l uite uneori si pe Zigu Ornea.
– Dar cu asta ce ai?
– A refuzat sa ma duca la popa, sa vorbesc cu eminenta sa, stiind amandoi ca nu-i tampit…
– Ci doar idiot – cum imi spunea deunazi un prieten din Israel: „n-aveam noi destui dusmani, mai trebuia ca rabinul sa ne puna-n cap si pe Eminescu?!“…
Tanar pensionar, in vara lui 1989, Santimbreanu pleaca sa-si viziteze fiica in SUA, pe Ioana, stabilita semi-oficial acolo dupa terminarea studiilor. La intoarcere, cu doua luni inainte de furtuna ce-avea sa vina, primesc o noua misiva:
Bucuresti, 13 oct. ’89
Draga Nicolae Gheran,
te inoportunez – se poate altfel astazi? – cu o rugaminte (citeste cersetorie). Nu am insa o alta varianta decat furtul. E vorba de promisiunea, se pare imprudent facuta, de a procura unui bun prieten din SUA romanul „Gorila“. Ei bine, din luna mai, de cand m-am intors din Colorado – umbland eu si prin tara, nu gluma! – nu am vazut-o decat in biblioteci. De unde impulsul cleptoman mai sus-amintit.
Mi-ai lua de pe inima o piatra de moara daca… Si daca ar fi o editie cu jurnal de creatie… Si daca as primi un semn, as fi de-a dreptul fericit. O sper cu toata taria. Al dv., cu prietenie,
Mircea Santimbreanu
Bucuresti, 21 oct. ’89
Draga Nicolae Gheran,
iti multumesc ab imo pectore pentru darurile trimise cu promptitudine. De fapt, ce mai incoace-incolo, iesisem la cersit pe strada unui Boier: „Bogdaproste!“ pentru carti, dar mai ales pentru pastila tonifianta a gestului Domniei tale.
Mi-e dor de o voroava. Poate cand m-oi intoarce de la Covasna, luna viitoare? Cu drag,
Mircea Santimbreanu
Covasna-Voinesti, 1-22 nov. 1989
Cordiale felicitari din „Statiunea celor 1000 izvoare de sanatate“ – citat de pe panoul din fata hotelului de pe verso unde salasluiesc – izvoare din care am ales: 1. Apele carbogazoase-feruginoase-arsenicale-magneziale hipo si hipertone, dupa toane; 2. Bai calde la vana cu codoi; 3. Idem, dar la piscina, cu program de educatie fizica; 4. Mofete cu bioxid de carbon imbogatit cu heliu, radiu s.a. 5. Aerosoli rasinosi si ioni negativi, care ar fi cica pozitivi; 6. Plimbari active pe Valea Zanelor si la Planul Inclinat, declivitate max. 350%o; Merele copilariei, „batute si poinice“, de care uitasem si, in aceasta ordine de idei, branza in coaja de brad, slana secuiasca, gratarul ad libitum s.a.m.d. Adaug, pana la 1000, ganduri bune la vesti bune, vaso-dilatante, un timp excelent, lecturi incitante: „Visul“ lui Cartarescu si subtila pledoarie cu dus-intors „Amiaza unei vieti“ de Nicolae Gheran, pe care il imbratiseaza cu prietenie,
Mircea Santimbreanu
Adevarata premonitie, desi nu acesta este cuvantul cel mai potrivit. Mai curand e vorba de nevoia alungarii unui pericol presimtit, dorinta unei solide intremari, in urma unei dezechilibrari interioare. (De retinut libertatea limbajului, pe fata, daca tinem seama ca insemnarile sunt asternute pe verso-ul unei ilustrate. Ma refer la folosirea faimosului „codoi“, citit ca atare intr-un discurs de acad. Elena Ceausescu, in neputinta descifrarii unei elementare formule chimice.)
Noile vremuri aveau sa-l gaseasca pe Santimbreanu optimist, zdravan in toate privintele. Poate chiar si bucuros, daca tinem seama ca multi din confratii promovati de el ajunsesera pe cai mari. Ca sa nu-i amintim si pe fostii colegi-editori, ajunsi in primul esalon. Uriasul a preferat sa ramana insa la masa de lucru, schimbata uneori cu cea de poker de la Vladut Musatescu, sau cu masa de la Casa Scriitorilor:
– Mai luam una si mai stam, sau luam doua si plecam?