Televiziunea dauneaza grav limbii romane
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura media »
Autor: Felicia Antip
S-a retransmis de curand „Doisprezece oameni furiosi“, film cunoscut de noi inca de pe vremea cand televiziunea romana nu ajunsese in starea jalnica de la finele anilor ’80 si bine primit de public la fiecare reluare. Revederea m-a bucurat cu atat mai mult cu cat, pentru o data, n-am suferit auzind cuvantul doisprezece, nu mi-au fost zgariate urechile, nu mi s-au strepezit dintii, nu m-am simtit agresata ca atunci cand se rosteste cu deplina seninatate, fara nici o ezitare si fara ca cineva sa se seziseze, sa protesteze, sa corecteze, ora doisprezece, doisprezece mii, doisprezece milioane, doisprezece miliarde, doisprezece zile, doisprezece nopti, doisprezece tramvaie, doisprezece rubrici, doisprezece emisiuni, doisprezece fete, femei, doamne sau domnite.
Cine foloseste in nestire doisprezece alaturi de substantive in fata carora n-ar pune niciodata doi fara sprezece? Mai toata lumea televizionata. In primul rand redactorii, reporterii, comentatorii, prezentatorii de emisiuni ai mai tuturor posturilor, ceea ce inseamna ca nici supervizorii lor, echipa nevazuta, nu poseda cunostintele gramatice elementare sau simtul limbii care ar trebui sa reactioneze vehement, impunandu-le sa pedepseasca si sa interzica scandaloasa mutilare a limbii romane. In al doilea rand, invitatii, oameni politici si nu o data oameni de cultura, ca sa nu mai vorbim de sportivi, vedetute, oameni de pe strada si altii.
Vinovatia televiziunii este evidenta, dar nu atat de atotacoperitoare ca in cazul sclifositului ca si, gaselnita topeasca de data recenta. Doisprezece substantive femenine (cum ar fi scaune) dateaza de mai demult, poate ca inca de pe vremea cand a aparut versiunea romaneasca a nemuritorului „Douasprezece scaune“ sau chiar dinainte de romanul lui Ilf si Petrov. S-a perpetuat, probabil, gratie incuriei sau mai curand nepriceperii unor profesori de romana, ei insisi agramati. Intr-o recenta dezbatere infierbantata transmisa de TVR, o doamna blonda care a tinut neaparat sa cuvanteze, data fiind calitatea ei de „directoare de scoala“, a scos pe gura fraza: „Elevii nostri n-au fost niciodata fortuiti sa participe la orele de religie.“ Multi ca ea!
Acuzativul fara pe, greseala din ce in ce mai raspandita, nu va disparea niciodata din vorbirea domnilor Tariceanu, Stolojan si a multor, multor altora, chiar si a unora care iau salarii fabuloase pentru vorbele (pe) care le spun la televiziune. Vom ajunge, probabil, sa ne resemnam, nu va fi nici prima nici ultima incalcare a regulilor gramaticale impinsa de presiunea uzajului pe terenul constructiilor verbale acceptate. Chiar acum, in timp ce scriu aceste randuri), prim-ministrul spune, bunaoara, fara sa-i tremure vocea din cauza acuzativului schiop sau a cacofoniei, „munca care o fac“.
Pentru multi, insa, cacofonia (insa numai aceea care are ca rezultat impreunari de tip caca, adevaratul inteles al notiunii, sunet urat, fiindu-le necunoscut) a ajuns un bau-bau atat de temut incat, decisi sa se fereasca de ea cu orice pret, dar incapabili sa-si structureze altfel fraza, cad in prapastia fara fund a penibilului. Cu putina vreme in urma era de bon ton sa salvezi eufonia intercaland grijuliu cuvantul virgula: „ca virgula carioca virgula care…“. Era o fandoseala semidocta imbratisata cu fervoare de cei care (ca Vanghelie) fac efortul, totusi laudabil, de a se mentine cat de cat in echilibru pe nisipurile din punctul lor de vedere miscatoare ale vorbirii corecte. Acum s-a trecut la ca si, imbinare de parti de cuvant fireasca doar in expresia ca si cum sau in cazul anumitor comparatii, dar total straina spiritului si practicii limbii romane atunci cand este vorba de a spune in calitate de si de aceea atat de indigesta, atat de agresiv urata incat devine cacofonica.
Ma intreb cine o fi fost inventatorul ei, cine s-a gandit pentru prima oara sa spuna „eu, ca si candidat“. Si astept explicatia filologilor pentru fenomenul de contaminare care l-a bagat pe superfluul, neavenitul si intre ca si orice alt cuvant de dupa el. Exista o singura certitudine: vehiculul care a raspandit si continua sa raspandeasca intr-o voiosie toxina este televiziunea. Daca n-ar auzi toata ziua buna ziua formula de prost gust, echivalent verbal al degetului mic rasucit cu delicatete deasupra cescutei de cafea sau al unghiei supralungi a aceluiasi degetel sau al ghiulului masiv, telespectatorul, adica aproape tot romanul, nu si-ar insusi vulgarul mod de exprimare. Este foarte intristator cand la o emisiune cu copii alesi dupa criteriile inteligentei superioare si bunului nivel cultural, o fetita foarte draguta, foarte simpatica si vizibil foarte desteapta spune „eu ca si romanca“. Auzind-o, un romanofon normal dar stabilit in ultimii ani in alta tara ar completa mental „ca si cum as fi romanca“ si ar fi tentat sa presupuna ca are in fata o copila de alta nationalitate care incearca sa se imagineze in postura de romanca.
Posturile de televiziune nu se multumesc sa-si lase purtatorii de vorbe sa foloseasca ad libitum aceasta constructie grotesca, ilogica, straina spiritului limbii romane, dar care ii epateaza pe cei ce bajbaie in cautare de sintagme si de expresii alese, elegante, carturaresti. O si recomanda. La capatul unei indelungate vanatori de acuzative deficitare asezonata cu rasete si cu epitete infamante la adresa celor ce pacatuiesc prin omiterea lui pe, popularul Mircea Badea care nu pregeta sa se erijeze (si) in dascal de vorbire corecta, a declarat emfatic ca nimeni si nimic nu-l va determina vreodata sa renunte la noua achizitie lingvistica si ca, oricat ar carti puristii, va continua sa spuna ca si. In momentul de fata, aproape intreaga protipendada a vietii politice isi priponeste atributele in cate un ca si, la fel fac si o seama de pretendenti la statutul de oameni de cultura, ca si a fost adjudecat, a obtinut drept de cetate si a ajuns un fel de blazon al vorbirii afectate pentru toti cei care nu-si dau seama cat de toparlanesc este.
Raspunderea acestei schimonosiri a limbii apartine integral posturilor TV care nu si-au scolit slujbasii si nu i-au corectat de la bun inceput pe cei ce cadeau in greseala. Ii desfid pe adeptii lui ca si sa-l descopere in vreo opera a clasicilor literaturii sau in scrierile moderne dinainte de punerea in circulatie a moftului de catre televiziuni. Este un monstrulet creat prin generatie spontanee, nu are nicio radacina depistabila. Nu-i nevoie de un Hercule Poirot pentru a descoperi vinovatul. Ca si s-a nascut, a luat proportii si a fost diseminat urbi et orbi pe micul ecran. Aceasta origine este ceea ce-l deosebeste de prea multele locutiuni, alcatuiri sintactice si intorsaturi de fraza malformate care circula prin spatiul audio-vizual. Se cunoaste magnitudinea influentei exercitate de televiziune: „Asa am auzit la televizor“ este un argument imbatabil, iar mimetismul involuntar joaca si el un rol important.
Si fonetica limbii romane este prejudiciata. De la televiziune am aflat cu uimire ca, printr-o neavenita mutare de accent, bine cunoscutii editóri au fost inlocuiti de specia noua a edítorilor. Sa recunoastem totusi ca nu numai audio-vizualul ci si ziarele contribuie la stricarea vocabularului propriei lor specialitati: presa. „Cotidianul“ are o rubrica intitulata „Corectii“ care nu se refera, asa cum s-ar putea crede, la pedepse corporale (aplicate, eventual, redactorilor prinsi cu greseli), ci la indreptarea acestor greseli. De cand e lumea si pamantul, asta se numeste corectura. Propun, deci, redactiei ziarului, urmatoarea corectura: „In loc de titlul Corectii se va citi Corecturi.“
Nu de alta, dar din ziar, ca si de la televiziune, greselile de vorbire sunt preluate de unii si de altii, o auzim la televizor pe doamna Monica Macovei spunand „am vrut sa fac aceasta corectie“ si, dat fiind ca anuntul vine de la ministrul Justitiei, cine stie la ce ne poate duce gandul...