Review
(la piesa cu intuneric)
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura dansului »
Autor: Piha Tararache
Acest text va fi un review cam in aceeasi masura in care piesa coregrafului Manuel Pelmus a fost un preview. Piesa despre care voi vorbi se cheama, desigur, „Preview“ si a avut premiera la Centrul National al Dansului in ultima luna a lui 2006. Este, daca doriti, ultima si dintre cele mai asteptate dintr-un sir mai lung de premiere ale celei dintai stagiuni a CNDB.
Fiind vorba despre o piesa de dans interpretata exclusiv pe intuneric, zona de performare trebuie sa fie cat mai elaborata si mai puternica pentru a face fata beznei (a contracara efectul acesteia) si a pastra spectatorul. Si il pastreaza, o, inca cum il pastreaza (ii insfaca mina si-i cauta vena, ii imobilizeaza capul si-i deruteaza simtul orientarii aruncandu-i peste ochi o patura neagra pacloasa).
Intoxicata fiind de aceasta piesa in maniera bagatului in vena sau a inghititului de pilule (adica substanta e deja in mine si procesul consta in a incerca sa inteleg ce anume m-a lovit) si neavand parte (dinspre scena) de dozarea & constructia necesare pentru a-mi permite sa asimiliez si sa gust „Preview“-ul in maniera… conservatoare (stat pe scaun, constatat alta/e prezente, privit corpul in miscare, inceput procesul de descoperire a propunerii – descoperit stimuli, venit idei si/sau starnit emotii, totul preferabil in maniera cat mai performativa/indirecta/artsitica si lasandu-mi-se spatiul si libertatea de a decide si, pe cat se poate, controla gradul de contact si chiar imersiune – a mea in spatiul impregnat cu informatii de tot felul, oferite de piesa) si asta si pentru ca „Preview“-ul nu face o propunere conservatoare, nu construieste ca sa inchege lucrurile, ci ca sa le desfaca parca la nesfarsit, marturisesc ca nu stiu exact cum sa dau un feedback (onest) asertiv, daramite performativ, la acest spectacol. Sa ma explic.
Ingredientele acestei piese (de dans) sunt: intuneric bezna, discurs verbal explicativ si informativ si miscare. Un singur interpret – coregraful. Durata – aproximativ 40 de minute. Destul. Fiind vorba despre o piesa de dans interpretata exclusiv pe intuneric, zona de performare trebuie sa fie cat mai elaborata si mai puternica pentru a face fata beznei (a contracara efectul acesteia) si a pastra spectatorul. Si il pastreaza, o, inca cum il pastreaza (ii insfaca mina si-i cauta vena, ii imobilizeaza capul si-i deruteaza simtul orientarii aruncandu-i peste ochi o patura neagra pacloasa).
Cand am auzit pentru prima data despre piesa cu intunericul (am vazut un… preview-work-in-progress al ei in primavara) m-am tot gandit oare ce povesti o sa ne spuna sa nu ne lase mintea sa iasa din Sala Ronda ori sa se aseze picior peste picior la taifas cu cele mai meschine frici pe cale le cunosc (printre care se gaseste, cu onoare, si plictiseala profunda). Nici vorba de asa ceva, nici atunci, si in nici un caz acum. Manuel Pelmus nu va spune ever povesti, mai degraba si-a asigurat contrabalansarea efectului beznei printr-un discurs surprinzator meta/explicativ si informativ. Al carui rol suprem pare a fi acela de a spune adevarul si de a prezenta realitatea, de a explica ce face performerul aici si acum pentru ca, astfel, sa i se reconstituie prezenta si sa-si pastreze spectatorul. Iar intunericul slujeste perfect unui astfel de discurs, conducand la fixarea pana la incapsularea corpurilor din sala in timpul si spatiul performarii. Asa se face ca toate informatiile sunt transmise instant, fara posibilitate de detasare, discernere ori lamurire.
Chiar daca firul explicatiilor oferite de coregraf in timpul performarii e logic, logica se petrece sub capac, sub capacul beznei. La lumina, nu-i ramane (corpului si creierului) spectatorului decat sa se zbata scurtcircuitat sa consume repede ce-a asimilat ori sa desluseasca ce, tocmai, consuma.
Dar de ce intuneric?
Sunt doua maniere de a reactiona la acest spectacol: poti sa-i accepti propunerea si regulile sau nu. Daca respingi din start propunerea si/sau modul ei de realizare, tot ce urmeaza nu e decat agasare.
Care e propunerea? Ne-o desluseste coregraful din primele fraze: bombardat fiind de informatii si influente si infinite contexte, nu mai stie cum sa propuna o reprezentare onesta, asumata a corpului sau in miscare si, atunci, cel mai corect i se pare sa propuna tocmai aceasta situatie de criza (a conceptului de reprezentare in dans). Pune in discutie (si in scena) atat criza cat si conditiile de imposibilitate ale propunerii unei reprezentari. Si o face, se pare, totusi, mi-am dat seama acum, o sa spuneti ca m-am sucit, oferind spectatorului senzatia ca, in mod subversiv, are acces la un preview (sau glimpses sau palpairi) al/e corpului sau in miscare.
Si, desi e cea mai discursiva piesa a lui, Manuel Pelmus, obisnuind cu reprezentari ale corpului in miscare extrem de concentrate, care, asa minimaliste, esentializeaza de fiecare data propunerea fixandu-i-o spectatorului pe retina si pe creier, facandu-i capul sa explodeze de idei si intrebari, si totul pe fondul unui stimul discret, dar supereficient care-l tine prezent si implicat pe toata durata, fie ca e vorba de Outcome (unde ajunge o singura miscare a corpului repetata timp de cincisprezece minute si un element de decor inspirat), fie ca e vorba de Punct fix (unde e spusa cam aceeasi poveste, dar reprezentarea nu si-a consumat criza pana la capat, Manuel Pelmus gasind pentru cei trei performeri gesturile simple si eficace de a reprezenta stillness -ul corpului in miscare, alunecand pe spatii instabile si fragile), coregrafului piesei „Preview“ nu-i lipseste coerenta, iar „Preview“ foloseste cam aceeasi tehnica, desi propunerea s-a autodevorat.
Anume: atentia spectatorului e solicitata de ceva si fixata intr-un aici si acum continuu, iar in tot acest timp in spatele discursului si dincolo de intuneric palpaie imaginea corpului sau in miscare. Care, desi se misca la greu, reuseste, prin refuzarea infatisarii si prin explicatiile verbale (acesta povestind, de la un moment dat, tot ce face), dar si prin optiunea pentru miscari simple, neconstruind o coregrafie (cum am simtit nevoia la un moment dat, aceste secvente durand destul de mult) sa ofere spectatorului intuitia miscarii in stare potentiala, a unui stillness intr-un (in pofida/ca reactie la/hranit de) mediu in continua transformare, care face ca reprezentarile corpului lui Manuel sa se intrevada.
Concidenta dintre miscarea simpla, povestita si intuneric are exact efectul si eficienta miscarii continue, cu cele doua greutati in maini, a lui Eduard Gabia din „Outcome“, (si aici clar m-am sucit si aproape ca scriu un review, tot asa cum rostul „Preview“-ului despre care vorbesc incepe sa se intrezareasca) ori a fragilitatii gesturilor pline de intensitate & lipsite de finalitate din „Punct fix“.
Ar mai fi de spus si de comentat
Metadiscursul de la inceput e annoying, orice s-ar zice, apoi contextualizarea, in zona identitara, a crizei sale de reprezentare a corpului in miscare nu e cea mai fericita si, fiind singura, se poate cadea in capacana reprezentativitatii. Si nu depre faptul ca frame-urile si catalogarile de est-european mistic, venite din Occident, l-ar fi confuzat identitar e vorba si nu din aceasta pricina nu mai stie el cum sa se reprezinte in calitatea sa de artist dansator.
Apoi discursul explicativ folosit ca proptea pentru a fixa si ascunde si dezvalui, in acelasi timp, corpul sau in miscare, care e poate cel mai inspirat lucru din piesa, alaturi de vedeta – intunericul, nu e insa singura proptea.
Inteligent, foloseste si zgomotul produs de miscarile sale. Adica povesteste ce face in timp ce face; face fara sa povesteasca si prezenta ii e reconstituita dupa zgomotele produse si povesteste after ce-a facut si, last & least, povesteste ce va face si… face intocmai. Aici, superfixata fiind in substanta bizara, comuna&neagra, am simtit, recunosc, nevoia sa ma lase si pe mine putin… sa nu mai faca ce a promis ca va face, fie pentru a-mi da libertatea de a-mi imagina si umple golurile, fie pentru a conferi discursului verbal si alta calitate in afara de aceea explicativa, anume de actiune. Odata spus, era de ajuns, era ca si consumat.
Si nu e ca si cum spusele sale de pana atunci nu s-ar mai fi abatut, macar o data, de la valoarea clara de adevar, in favoarea unei ambiguitati paroxistice din momentul, performativ neindoielnic, al rostirii: I am not here. Afirmatie adevarata si falsa in acelasi timp, pentru ca se lasa linistea imediat dupa si, odata cu linistea si cu intunericul, nu i se mai simte prezenta. Scapa proptelele.
Am rezistat, zic, in construirea acestui review, la tentatii dintre cele mai de prima mana, si facile, si inutile, dar cu atat mai insistente, de a substitui, de exemplu, la randul meu, limbajul folosit de obicei – cel verbal –, cu altul, de a va prezenta, stiu eu, in loc de text o imagine sau mai multe imagini facute din coala velina (avioane si corabiute-like ) si pe spatele colii sa fi fost textul. V-as fi putut declara, la un moment dat, ca nu eu am scris textul asta, dar si de aici, si din corabiute, n-as fi obtinut decat poate oarece efect performativ, de trezire a atentiei, similar cumva (dar nu atat de inspirat) momentului in care Manuel Pelmus se intrerupe scurt din indeletnicirea preferata – de a ne informa cum se misca – si isi descrie en passent fizicul si outfit -ul. Si, doar, e prea putin vorba despre asta in „Preview“.