Cat de obisnuiti sunt oamenii obisnuiti?
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura cinema »
Autor: Mihai Fulger
In 1980, popularul actor Robert Redford debuta in regie cu lungmetrajul „Oameni obisnuiti“ („Ordinary People“), ecranizare a unui roman de Judith Guest. Povestea celor trei membri ai unei familii disfunctionale, traumatizati de moartea accidentala a fiului cel mare, reuseste sa castige nu mai putin de patru Oscaruri, inclusiv pentru cel mai bun film si cea mai buna regie. Neasteptatul succes ii deschide ochii lui Redford, care descopera in filmele cu „oameni obisnuiti“ un potential insuficient exploatat de industria entertainment -ului hollywoodian si, ca atare, numai bun pentru a produce bani in afara sistemului. Cineastul fondeaza in 1981 Institutul Sundance (numit, desigur, dupa celebrul sau personaj din filmul-cult „Butch Cassidy si Sundance Kid“), menit a sprijini artistii independenti, iar acesta preia in 1985 organizarea unui obscur festival cinematografic din Utah.
Rebotezat „Sundance“, acesta s-a impus rapid cel mai important festival de film independent din lume si este principalul responsabil pentru dezvoltarea unei noi paradigme cinematografice: productii cu buget mic si fara staruri, despre problemele unor „oameni ca noi“ care, confruntandu-se cu evenimente neprevazute, isi modifica radical perspectiva asupra propriilor vieti si asupra relatiilor cu ceilalti.
Iertati-mi excursul istorico-genealogic, dar cred ca aceasta descendenta ne poate ajuta sa intelegem mai bine filme americane precum „Cina cu bucluc“ („Pieces of April“, 2003), „Dincolo de departe“ („Off the Map“, 2003), „Garden State“ (2004), „Eu, tu si toti cei pe care-i stim“ („Me and You and Everyone We Know, 2005) sau „Fiecare se crede normal“ („Little Miss Sunshine“, 2006), care au ajuns in ultimii ani si pe ecranele noastre. Din aceasta serie, ultimul titlu, care reprezinta lungmetrajul de debut al cuplului Jonathan Dayton - Valerie Faris, este filmul cu cel mai putin obisnuiti „oameni obisnuiti“. Cum s-ar putea recunoaste spectatorii intr-o familie printre ai carei membri se numara un tata (Greg Kinnear) ce viseaza sa dea lovitura invatandu-i pe ratati „Calea succesului in noua pasi“, un unchi (Steve Carell) homosexual si sinucigas, dar in acelasi timp cel mai mare specialist in opera lui Proust din Statele Unite, un bunic (Alan Arkin) obsedat sexual si toxicoman sau un fiu (Paul Dano) care il admira pe Nietzsche si se antreneaza sa devina Supraom?
Ce-i drept, ceva mai normale par femeile – mama (Toni Collette), responsabila cu pastrarea echilibrului in familie, si mezina Olive (Abigail Breslin), a carei unica dorinta este sa castige concursul de frumusete pentru copii „Little Miss Sunshine“; pentru ca ea sa-si realizeze visul, intreaga familie se vede nevoita sa se imbarce intr-o dubita Volkswagen si sa porneasca spre indepartata Californie. Dupa cum va asteptati, va fi un voiaj initiatic, la capatul caruia aceste personaje vor (re)invata sa se bucure de placerile simple ale vietii.
Nu suna probabil prea atragator, dar filmul merita vazut, pentru ca, desi moralist, nu este moralizator si mai ales pentru ca disfunctionalitatea de pe ecran este extrem de amuzanta, cum observa si Dustin Hoffman, cel care a prezentat „Fiecare se crede normal“ in cadrul ceremoniei de decernare a Globurilor de Aur (unde filmul a trecut neobservat, cum se va intampla probabil si la Oscaruri). In plus, desi acesti eroi nu sunt chiar „oameni ca noi“, fiecare spectator isi va regasi in ei o parte din propriile aspiratii, ratari, slabiciuni si spaime. La urma urmei, toti suntem niste super-freaks...