Anticomunismul si ideologemele postcomuniste
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura controversei » dosar
Autor: Ovidiu Tichindeleanu
Sensurile „ideologiei“ depind mereu de contextul istoric in care se pune intrebarea insasi.
Ma tem ca in istoria culturala a postcomunismului, anticomunismul a functionat deja ca principiu de colonizare a noilor ideologeme dominante. In mod aberant, caderea comunismului a fost asociata cu destramarea „ideologiei“ ca atare, cu o dezvrajire absoluta. Dupa cum am argumentat intr-un articol mai vechi despre miturile ideologice propagate de industria culturala postcomunista (Ovidiu Tichindeleanu, „Mit si Complicitate: Misticismul libertatii postcomuniste si negatiile ei“, in Idea arts + society 20, Cluj 2005), si mai detaliat intr-o carte in curs de publicare la Editura Idea despre formele ideologice in istoria culturii postcomuniste, orice dezvrajire este insa doar o functie a conditiilor istorice care au facut-o posibila. Ideologizarea cea mai lemnoasa poate fi recunoscuta tocmai in strigatele despre „eliberarea completa de sub orice ideologie“.
Departe de a fi adus emanciparea mult asteptata prin vestitele opere de sertar, intelectualii anticomunisti au produs dupa 1989 mai degraba reconvertirea la noile forme dominante ale puterii, promovand reintoarcerea la metafizici mai mult sau mai putin religioase si adoptarea valorilor „occidentale“ ca valori in sine. Aproape fara exceptie, lucrarile majore publicate dupa 1989 dovedesc o intelegere rudimentara a „ideologiei“, adeseori cu sinistre conotatii biopolitice – „ideologia“ apare ca un implant pe creier care damneaza definitiv respectivul subiect uman. Experienta empirica a unor autori, intarita de sprijinul mai mult sau mai putin implicit al unicei superputeri ramase, a fost prea deseori ridicata la rangul de judecata universala, si asta chiar de filosofi: „comunismul“ a fost raul insusi, si comunismul tocmai a cazut, ergo suntem in libertate, istoria i-a dat drumul Adevarului absolut si in curtea noastra.
Aceasta notiune cu adevarat stalinista a ideologiei, perpetuand retorica Razboiului Rece pe piata locala in ultimele doua decenii, a functionat in practica industriei culturale ca argument pentru delegitimarea teoriei in sine: avem nevoie de pragmatism, nu de teorie. Desigur, „pragmatismul“ acesta inocent, eliberat de orice ideologie, este el insusi incarcat cu simboluri, sensuri si autori importati direct din lumea supraputerii Statelor Unite. Departe de a articula o fortificare pozitiva a sferei culturale, „pragmatismul“ a determinat reformarea actelor de cenzura pe piata culturala locala, eliminand pur si simplu corpuri intregi de literatura emancipatoare ce nu se incadra in formele acceptate de consensul de la Washington, de la postmarxism, feminism si multiculturalism la poststructuralismul francez si gandirea postcoloniala. In plus, chiar reformele invatamantului superior postdecembrist stau marturie despre decaderea continua a capacitatii locale de productie teoretica la nivel mondial.
Un indiciu important despre gradul de reideologizare a spatiului cultural romanesc postdecembrist e faptul ca vreme de saisprezece ani intelectualii anticomunisti de marca nu au produs nici o reflectie critica despre principalele fenomene ce au influentat sferele sociala, economica, juridica, politica si culturala dupa Decembrie 1989: penetrarea capitalismului pe o piata pana mai adineauri inaccesibila si respectiv integrarea statului national in structuri politice largi conduse de fostele mari puteri coloniale. Reflectiile despre ingeri, oameni recenti si lichele au functionat in acest context ca proverbialul covor peste rahatul pisicii, promovand in plus o moda a exprimarii dispretului fata de oamenii din jur, care a ajuns sa fie considerata, de-a dreptul incredibil, drept „stil“ adecvat unei elite intelectuale! Astfel de productii intelectuale si-au dat insa din plin contributia la trivializarea si provincializarea sferei culturale romanesti, cu alte cuvinte la ajustarea pietei culturale locale la statutul de periferie a sistemului economic global al capitalismului.
Axiomele principale impartasite in istoria culturii postcomuniste de carausii benevoli ai noilor ideologeme, in general oameni animati de cele mai bune intentii, sunt triada ignorantei alcatuita de capitalocentrism, eurocentrism si anticomunism. La adapostul acestui nou azil al ignorantei se intepeneste noua ordine simbolica dincolo de discutie. Multi lucratori ai industriei culturale s-au transformat astfel in simpli functionari ai ratiunii metonimice, abandonand sarcina dificila a gandirii pentru productia cantitativa, tehnocrata, de simboluri adorate si damnate, supuse aceleiasi ordini simbolice, insa mesterite dupa necesitatile cotidiene ale formelor puterii. Lantul aparent infinit al substitutiilor nu poate ascunde insa saracia ideatica lucie. La adapostul acestor ideologeme dominante, istoria antidemocratica a capitalismului a ramas un mister pentru spatiul cultural postdecembrist, rasismul si intoleranta bazate pe valori autentice ale civilizatiei europene dospesc in cercurile cele mai rafinate, iar condamnarea comunismului devine un pretext pentru rafuielile intre grupuri de interese, pentru legitimarea ignorantei („doar nu o sa citesc Marx“) si astfel pentru ignorarea poate principalului corp de cunoastere care a produs critici ale ideologiei. Dupa cum a aratat Louis Althusser inca din anii saizeci, ideologia nu este o suprastructura imateriala ce reflecta baza materiala a raporturilor de productie economice, ci este constituita din formele cotidiene de subiectivare a indivizilor, de procedurile concrete de interpelare ce determina instituirea unei reprezentari imaginare a conditiilor reale ale existentei. Vrem sa fim „ca europenii“ si ca „americanii“, insa uitam pe drum ca traim pe o unica lume, in care nu incap doua sisteme capitaliste. La intersectia triadei ignorantei, astazi ideologia liberala a „pluralismului“ si a reformelor graduale pe fond capitalist, insotita de viziunea unei republici tehnocrate conduse de experti, si respectiv ideologia neoconservatoare a asumarii poverii omului alb, insotita de viziunea unei republici mesianice a celor alesi, constituie taberele principale, aparent opuse, care interpeleaza intelectuali si oameni simpli deopotriva dupa o configuratie a puterii ce imita sfera politica a Statelor Unite. Ce e in afara acestei distributii pur si simplu nu ajunge la discurs. Cat mai mult orbitor pentru popor.