Ideologizez, deci respir
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura controversei » dosar
Autor: Valentin Protopopescu
Nu sunt catusi de putin specialist in filosofie politica. Prin urmare, orice apreciere a mea in marginea unor concepte, teme si idei din registrul pomenit trebuie luata cum grano salis. Insa in ciuda acestor precautii epistemologice, de limitare a competentei discursive, cred ca pot avansa schita unei teorii de bun-simt despre felul in care functioneaza astazi gandirea ideologica.
Din punctul meu de vedere, modelul reflectiei ideologice este dominant si universal. Ideologiile nu au murit, dupa cum nici Istoria nu da semne prea vizibile de metastaza letala. Doar fanaticii conservatori si puristii religiosi (ceea ce, de multe ori, e cam acelasi lucru) isi pot permite naivitatea sa clameze ca practica o gandire eliberata de servitutile modelului ideologic. La fel cum nu putem exista in afara perimetrului de trairi si ganduri la care „ne condamna“ inconstientul (personal sau colectiv), tot asa nu suntem capabili sa depasim ceea ce politologii numesc a fi „ideologie“. Iar prin ideologie nu inteleg falsa gandire/constiinta, nici surparea gandirii in fata schemelor totalitare, ci pur si simplu sistemul credintelor, reprezentarilor si reflectiilor care asigura identitatea intelectuala a unei comunitati. Perpetuam aceasta „zestre“ identitara la fel precum respiram, ne hranim si ne inmultim.
Si stiinta, moale sau dura, si feluritele filosofii, si religiile tot exercitiu ideologic inseamna. Trebuie sa fii idiot completamente (sau mistic, adica purtatorul unui delir sistematizat) ca sa-ti inchipui ca poti exista in afara arealului gandirii ideologice. Iluzia libertatii reflexive absolute, similara unui catharism intelectual redivivus, mai cu seama in spatiul ex-sovietic, de pilda in Romania, tine de neputinta de a accepta realitatea sociala si politica pe care totalitarismul a lasat-o mostenire, ca si de culpa unei inexistente rezistente. Redescoperirea credintei religioase coincide in buna masura cu reinvierea fundamentalismului metafizic interbelic, de unde si reflexul de respingere a tot ce inseamna mecanisme mental-culturale specifice postmodernitatii. Postmodernitatea, aproape indiferent de registrul ei de functionare, este conotata de noii guru estici (iar cei romani sunt printre cei mai verbali!) ca fief al fundaturii reprezentata de gandirea ideologica. De fapt, ei insisi sunt, chiar daca malgré eux, niste demni reprezentanti ai schemelor reflexive de tip ideologic, chiar daca vitupereaza isteric contra a tot ce li se pare ca ar proveni din zona rau famata a ideologiei. Avem de-a face cu niste „anti-ideologi“ mai radicali decat ideologii cinstiti, declarati ca atare. Din aceasta pricina, raul pe care il pun in opera mi se pare chiar mai periculos, caci este un rau disimulat sub stindardul luptei pentru eliberarea gandirii de sub tirania „prostiei“ ideologice. Singura prostie de care poate fi vorba intr-o asemenea imprejurare este cea a noilor metafizicieni. Este prostia de a nu reusi sa priveasca fara ochelari „transcendenti“ realitatea prezentului. Si mai cu seama datorita lor ideologia est-europeana nu va muri vreodata…