Ideologii si vinovatie
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura controversei » dosar
Autor: Caius Dobrescu
Unii dintre criticii raportului intocmit de Comisia Tismaneanu (ma refer la persoane capabile sa foloseasca limbajul articulat, nu la urangutanii dotati cu fluiere si caraitori) au avansat argumentul ca ideologiile, luate in sine, nu pot fi condamnate si ca numai efectele lor pot fi supuse examenului moral si juridic. Aceasta opinie ignora, cred eu, adevarata natura a ceea ce am ajuns sa numim „ideologii“.
Este posibil sa distingi intre buna credinta morala si intelectuala pe care se bazeaza solutia teoretica, formulata ca ipoteza, a unei probleme sociale (asadar o constructie virtuala care se considera pe sine ca atare), si consecintele neasteptat-nefericite ale aplicarii acesteia in practica. Dar ideologiile nu sunt, prin insasi natura lor, compatibile cu acea dispozitie a spiritului care considera ideile ca ipoteze. In definitia ideologiilor intra credinta in existenta certitudinilor absolute, in puterea auto-evidentei, care face din dezbaterea politica o pierdere de vreme, si in capacitatea unui grup, perceput ca „avansat“, de a exprima si de a incorpora vointa intregului corp social. In masura in care ideologiile includ o optiune clara pentru eliminarea oricaror mecanisme de control din partea realitatii empirice sau din partea unor instante capabile sa formuleze solutii concurente, este, as spune, imposibil sa le mai separi de consecintele reale, practice, ale transpunerii lor in viata.
Pe de alta parte, ideologiile sunt mai mult decat niste ipoteze teoretice, fiindca implica nu doar o reprezentare conceptuala despre lume, ci si un simbolism si o tehnologie a mobilizarii emotionale. Ideologia nu presupune doar o anumita linie de rationalizare a experientei, ci si vointa, in ultima instanta irationala, de a crede in ratiune. Aceasta intensitate emotionala si acest exercitiu al vointei de dragul vointei sunt menite, prin insasi natura lor, sa suprime barierele mentale si institutionale dintre virtualitatea teoriei sau a proiectiei artistico-imaginare si ceea ce am putea numi realitate sau spatiu al actiunii sociale. Un corp de convingeri nu poate fi considerat o ideologie daca nu contine elemente de natura sa-l faca sa fie asumat sub forma loialitatii neconditionate (cunoscuta si sub numele de „fanatism“). O ideologie reprezinta, altfel spus, nu doar o descriere mai mult sau mai putin coerenta si plauzibila a disfunctiilor unei societati, ci si un mecanism sau o tehnica de conditionare mentala.
Din aceasta perspectiva, se poate vorbi despre incriminarea morala si juridica a unei ideologii luate in sine, si nu doar a actiunilor sau politicilor efective pe care le-a inspirat, atat in masura in care mecanismele ei de conditionare afecteaza liberul arbitru al adeptilor, cat si in masura in care conditionarea mentala la care sunt supusi acestia merge hotarat in sensul transgresarii interdictiilor morale fundamentale, si in primul rand a celei de a nu ucide. Resortul esential si caracteristic al ideologiilor este tocmai legitimarea unor forme de conditionare mentala si de transgresiune morala. Or, atata timp cat in intreaga lume civilizata se pronunta sentinte judecatoresti impotriva acelor grupuri religioase care legitimeaza, ca ritualuri si practici soteriologice, tehnici de conditionare mentala care altereaza discernamantul si liberul arbitru individual, este greu de presupus ca sectele radicale comuniste care au instaurat dictaturi sangeroase in diferite parti ale lumii s-ar putea sustrage aceleiasi incadrari pentru simplul motiv ca au avut fantezia (sau siretenia) de a se auto-intitula „partide politice“.
Tot astfel cum nu exista motiv pentru ca logica autoritatilor britanice de astazi de a actiona nu doar impotriva celor ce pregatesc atentate, ci si impotriva tuturor liderilor de opinie fundamentalisti ce raspandesc o ideologie a legitimarii si exaltarii violentei criminale sa nu fie aplicata tale quale, nu avem motive sa gasim scuze si pretexte nici atunci cand judecam, din pacate doar retroactiv, vinovatia artizanilor si propagatorilor comunistii ai ideologiei urii de clasa (adeseori intim impletita, dupa cum stim, cu ura interetnica sau interrasiala).