Despre adevarurile personale
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Sigur va mai amintiti episodul cel mai adesea prezentat drept „crima de la Tanacu“, urmarit constant de mass-media din Romania din momentul in care Politia judeteana Vaslui a anuntat public moartea tinerei Irina Cornici. Iata fragmentul principal al comunicatului: „In data de 15.06.2005, politistii au fost sesizati de Spitalul Judetean VASLUI despre faptul ca ambulanta Vaslui a transportat cadavrul numitei C. MARICICA IRINA, de 23 de ani, maica la Manastirea SFÂNTA TREIME din comuna Tanacu, care prezinta leziuni le nivelul membrelor superioare si inferioare si in jurul cavitatii bucale. Din primele cercetari s-a stabilit ca in data de 10.06.2005 staretul manastirii C. PETRU-DANIEL, de 29 de ani, si 4 maici ale manastirii, A. NICOLETA, de 32 de ani, C. ADINA, de 20 de ani, O. ELENA, de 23 de ani, B. SIMONA de 21 de ani, au sechestrat victima intr-o chilie, au legat-o de maini si de picioare cu sfori. In data de 13.06.2005, ca urmare a unor manifestari violente ale tinerei, acestia au legat-o cu lanturi de o cruce de lemn, aplicandu-i un calus la gura dintr-un prosop. Victima a fost tinuta legata pe cruce pana la 15.06.2005, cand a decedat. Timp de trei zile aceasta nu a primit hrana. Urmeaza ca in data de 16.06.2005 sa fie efectuata necropsia si in functie de concluziile medicului legist se va face incadrarea juridica a faptei.“
Tatiana Niculescu-Bran, jurnalista la BBC, a cercetat indeaproape intreaga istorie, preferand sa aiba intrevederi repetate cu protagonistii si cu mai toti cei direct implicati in caz. Si a scris „Spovedanie la Tanacu“, un roman in care nu exista decat substanta epica extrasa din opiniile si amintirile intervievatilor. Autoarea nu dezvolta nicio clipa un alt cadru, nu practica scriitura aluziva, nu insinueaza concluzii, nu induce judecati, nu le da voie digresiunilor eseistice pe teme morale, filozofice etc.
Efectul principal al formulei alese, o rara avis in cultura romana, este sa puna in lumina dimensiunea dostoievskiana a cazului. Lasand in spate facila abordare de care presa a tras ca de un elastic, autoarea alunga din prim-plan si dimensiunea balcanica (in mare parte datorata judecatii de tip balcanic), adesea dominanta in comentariile care au insotit procesul ce a urmat dupa moartea Irinei Cornici. Rabdatoare si tematoare de greseala, romanciera care se vede in aceste pagini, profund indatorata jurnalistei, nu cade in ispitele scrisului. Ea recompune verosimil si cronologic o istorie mica ce iata, nu pare sa aiba vreo legatura cu istoria mare si, in niciun caz, sa i se subordoneze acesteia. Face evenimente din infinitele miscari sufletesti si sufletesti care apartin mai multor personaje si care alcatuiesc destinul eroinei, asa cum se configureaza el, precaut si credibil, in imaginatia documentata a autoarei.
Neincalcandu-si vreo clipa dorinta de a-l face pe cititor singurul judecator al istoriei dramatice careia incearca sa-i dea un sens, in concordanta cu spusele protagonistilor reali, romanciera urmareste cu o enorma apetenta pentru detaliu cum se formeaza, amenintator si implacabil ca in tragedia antica, contururile ce vestesc sfarsitul unui destin. Lasandu-si personajele sa se desfasoare in libertate, cu vorbele care le apartin, ea picteaza, pagina cu pagina, un decor sumbru: copii abandonati, orfelinate desprinse din prozele lui Dickens, doctori coborand din Orwell, bigoti inabordabili, capabili de a comite atrocitati greu de imaginat pentru a obtine iertarea de pacate, straini suspecti, constiinte neproblematizante, minti vulnerabile etc. Acesta este fundalul pe care se creeaza contrastul principal, acela dintre lumea Irinei (despre care este vital sa aflam ceea ce presa nu s-a invrednicit sa afle: ca nu era calagarita si nici macar pe cale de a se calugari) si lumea preotului Daniel Corogeanu. Pe de o parte o fiinta ancorata in materialitatea cea mai palpabila, cu un profil spiritual dintre cele mai ezitante si influentabile si, de partea cealalta, un incrancenat slujitor al Domnului, cu frica de posibila convietuire a Bisericilor in interiorul Europei unite si deschise, cu toleranta minima pentru lumesc, incredintat ca este detinatorul adevarului.
Portretele in miscare nu ii prilejuiesc romancierei observatii psihologice schematice sau simplificatoare. Drapandu-le in fraze descriptive si narative, precum si in numeroasele secvente dialogate, Tatiana Niculescu Bran pare sa puna sub focus un set de idei: imposibilitatea comunicarii reale, alienarea, mutilarile fanatismului religios, vulnerabilitatea innascuta a constiintei, ambiguitatea binelui, ambiguitatea raului, limitele ratiunii, limitele cunoasterii, limitele sentimentului religios etc. De la platitudine induiosatoare si perfect omeneasca, acompanianta de dorinta de stabilitate si afectiune, la extazul mistic brusc si irevocabil, Irina Cornici face un singur pas, cu ajutorul oferit de preotul cu barba roscata intr-o prima spovedanie. Aceasta cadere in intuneric, caci asta pare sa fie semnificatia pasului fatal, este in egala masura efectul atitudinii extreme a celor doua forte opuse care contureaza un conflict rotund: a misticului care monologheaza la nesfarsit, fara a dialoga vreodata, posesor al adevarului, departe de orice incertitudine, de pe o parte, si a savantului psihiatru semidoct, nepasator, increzator in puterea vindecatoare a stiintei, adica a medicatiei. In roman exista mai multe ramificatii ale relatiei pe care o simplific acum pentru a incapea intr-un spatiu dat. Problematica etico-filozofica pe care o deschide scriitura, mai mult decat jurnalistica, este cu-adevarat dostoievskiana. Nu rateaza nimic, de la adevar, Dumnezeu, crestinism, credinta, necredinta, ratiune, pacat, vina, ispasire, salvare, destin, moarte. Precum in „realitatea“ ce i-a fost accesibila autoarei, fiecare personaje ramane, de fapt, in izolare, posesor al unui adevar personal. Iar misiunea cititorului nu este cu nimic mai usoara decat cea a romancierei.
Ca virtutile estetice ale „Spovedaniei la Tanacu“ nu sunt un scop, ci un efect, inteleg din romanul insusi si din Nota autoarei: „Textul de fata este o transcriere dramatizata si adesea literala a interviurilor facute cu ei (protagonistii intamplarii, n.m.). Acolo unde nu am avut date de la cei implicati direct in acest caz, am facut deductii bazate pe compararea altor surse, colaterale. Gandurile, dorintele si visele Irinei Cornici, asa cum apar in carte, fac parte din categoria deductiilor logice, psihologice si situationale, conturate, in mintea mea, din marturiile celor care au cunoscut-o, din fotografii, scrisori, gesturi, obiecte personale sau locuri prin care ea a trecut.“ Asumarea scrisului jurnalistic care sa serveasca unei reconstituiri credibile, deci realiste, implica, asa cum bine stie autoarea, refuzul podoabelor facile. Lipsa acestor intensifica conflictul ireconciliabil si dezastrul provocat de adevarurile personale. Citind „Spovedanie la Tanacu“, realizezi tragica lipsa a adevarurilor comune. Stihiile din lunga noapte pe care o descrie autoarea, populata de vietati care de care mai problematice, decupate cand din Shakespeare, cand din Dostoievski, intensifica forta necunoscutului, precum si suferinta ca el nu va fi niciodata dezvaluit, in primul rand pentru ca natura lui pare incognoscibila. Manevrate verosimil intr-un discurs neconcluziv, cu o finalitate si ea nonfiction, stihiile raman indescifrabile.
Urmarind nu sa explice, ci sa prezinte in toata complexitatea ei de necuprins moartea nefireasca a Irina Cornici, romanul plonjeaza in adancurile mai multor minti, toate neluminoase. Prezentand egal toate pliurile identificate, fara a insista sugestiv pe unul sau celalalt, romanciera isi indeplineste laudabil misiunea. Nu se rataceste deloc in arhivele scrise si nescrise pe care le aduce in carte: ceea ce este demn de invidiat, ca si romanul insusi, atat de singur si atat de sigur stand in literatura romana.