Paradigmistica
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura literara »
Autor: Teodora Dumitru
Diferenta capitala dintre „Paradigma poeziei moderne“ (Alexandru Musina, 1996) si „Postmodernismul romanesc“ (Mircea Cartarescu, 1999) sau „Aisbergul poeziei moderne“ (Gheorghe Craciun, 2002) este aceea ca, din prima, exceptand cateva nesemnificative situatii, lipseste poezia romana. Cu mai multa atentie insa, se observa ca lipsa respectiva reprezinta un atu, scutindu-l pe autorul ei de promiscuitatea militantismului aplicat generatiei din care face parte.
Lefter, Cartarescu si Craciun ori sunt – stiintific vorbind – captivi in paradigma postmodernismului romanesc, deci discursul lor fluent despre modernism este o iluzie si o imposibilitate epistemica; ori acesta devine o posibilitate epistemica, situatie in care dispare posibilitatea paradigmei concurente, adica postmodernismul romanesc).
Nu s-ar putea spune ca interventiile teoretice ale lui Alexandru Musina desfigureaza acest frumos sentiment de retea. In cazul acestui volum, sentimentul respectiv e facultativ, poate sa existe, dar are bunul-simt sa nu fie vizibil. Volumul nu tenteaza nimic diferit de ceea ce anunta pe coperta si include o discutie abreviata (abia 180 de pagini), al carei aspect sintetic tine mai mult de didacticism decat de satisfactia de plano a problemelor puse. Totusi, in limitele celor 180 de pagini, Musina obtine un ton dotat cu premise de sinceritate, mai corect decat studiile de sute de pagini amintite mai sus, in care literaturile lumii dezbat pe rupte cauza optzecismului romanesc.
Nu proiectez in aceasta interventie (n-as numi-o recenzie) o evaluare comparatista, o acomodare a lui Alexandru Musina intr-o serie de tipul „autori romani
Pe Musina nu-l tenteaza privilegierea unei factiuni a modernismului (poezia tranzitiva, v. Gh. Craciun), nici pozitia lui de iepure al postmodernismului (v. Cartarescu). Musina discuta despre un concept unificat, despre poezia moderna ca paradigma, „de la Baudelaire la O’Hara“. Spre deosebire de congenerii sai teoreticieni, Musina mai face o ireverenta: nu-si anunta sistemul de lectura. Cartarescu, Lefter si Craciun nici nu respira fara sa anunte postmodernitatea aparatului lor respirator, in schimb, Musina uita cu precizie sa se legitimeze in vreun fel. Nu e vorba de lipsa lui de priza la termenul „postmodernism romanesc“, validat de grup, si de favorizarea solutiei proprii, „antropocentrism“. Chestiunea e mult mai grava: intre copertele acestui volum redus, Musina insereaza cu discretie infractiunea maxima pentru legile optzecismului romanesc: nu afirma niciodata ca modernismul ar fi o paradigma datata. Dimpotriva, tot ce vede, vede din interiorul ei.
Miza studiului lui Musina este demonstrarea coerentei si noutatii absolute a modelului modernist in raport cu premodernismul. In acest scop, considera ca ii este util conceptul de paradigma, preluat de la Thomas Kuhn („The Sturcture of Scientific Revolutions“, aparuta in 1962 si tradusa la noi, in 1976, la Editura Stiintifica si Enciclopedica).
Cooperarea unui filosof & istoric al stiintei cu un teoretician literar a fost, si este intr-o oarecare masura, improbabila, in conditiile in care poeziei si stiintei le-au fost postulate specificitati ireductibile. Musina mizeaza si risca mult prin importarea modelului kuhnian (functional strict in stiinta) si aplicarea lui la un domeniu nestiintific. Sansa transplantului respectiv este numai contaminarea dintre cele doua sfere, stiinta si poezia: daca Musina va demonstra ca poezia se comporta ca o stiinta, tratamentul lui Kuhn e admisibil. Daca nu, ramane o ipoteza brilianta si defecta.
Argumentele pe care se bazeaza autorul (poezia si stiinta au in comun explorarea Realitatii, abolirea arbitrarietatii semnului lingvistic in sensul inventarii unei limbi pure, ne-deformatoare, poezia moderna ca tehnica, distincta de orfism si inspiratie, poezia ca produs de laborator, al unei comunitati prestatoare de creative writing ) contravin altor argumente, care, in opinia mea, arata ca modernismul (in speta poezia moderna) nu se comporta esential ca o paradigma kuhniana. Iata-le:
i) In stiinta, inlocuirea unei paradigme cu alta este o operatie ireversibila si anihilanta. Sistemul copernican il anuleaza fara rest pe cel ptolemeian. Doua sisteme concurente sunt incomensurabile, ca doua limbi diferite, fiecare este coerent exclusiv in interiorul propriului limbaj, nu pot suporta transferul de criterii si vocabular. Rescrierea vechii paradigme este simultana cu distrugerea ei.
In literatura & arta, lucrurile stau sensibil diferit. Darwinismul confruntarii de paradigme nu este letal, valorile sunt reversibile: Bacovia, de exemplu, un produs modernist, recuperat generos si insistent. Cartarescu nu-l face nefunctional pe Arghezi, nici Pynchon pe Homer, in modul in care se comporta Einstein cu Aristotel. Modernismul si romantismul, modernismul si postmodernsimul refuza tiparul paradigmatic prin simplul fapt ca sunt comensurabile, isi transfera valori, comunica, revendica, recupereaza intr-un mod nepermis conceptului kuhnian de paradigma. Daca postmodernismul ar fi o cu totul alta limba decat modernismul, in masura in care sunt doua limbi diferite paradigmele copernicana si ptolemeiana, Lefter si Cartarescu n-ar fi capabili sa pronunte – din interiorul idiolectului postmodern – nici o judecata pertinenta cu privire la modernism, ca paradigma rivala. (Iata, totusi, un compromis logic: Lefter, Cartarescu si Craciun ori sunt – stiintific vorbind – captivi in paradigma postmodernismului romanesc, deci discursul lor fluent despre modernism este o iluzie si o imposibilitate epistemica; ori acesta devine o posibilitate epistemica, situatie in care dispare posibilitatea paradigmei concurente, adica postmodernismul romanesc).
ii) Spre deosebire de stiinta, in literatura si in arta, validitatea si conceptul produsului devin vizibile uneori la zeci de ani distanta de lansarea lui pe piata, chiar in conditiile epuizarii paradigmei care l-a generat (Lefter si Musina pot spune astazi mai precis decat Lovinescu ce este o poezie modernista).
iii) Kuhn insista in definitia paradigmei pe ideea de practica: paradigmele sunt modele de practica stiintifica, solutii concrete, „realizari stiintifice exemplare care, pentru o perioada, ofera probleme si solutii model unei comunitati de practicieni“ („Structura revolutiilor stiintifice“, editia citata). Urmarind acordul cu paradigma kuhniana, Musina ar fi trebuit sa favorieze latura practica a paradigmei poeziei moderniste, respectiv produsul finit, poezia. Din studiul sau nu lipsesc poetii modernisti, dar acestia sunt convocati, cu exceptii neimportante, doar in calitate de teoreticieni. Credibilitatea afirmatiilor teoretice ale poetilor surclaseaza, la Musina, credibilitatea poeziilor acestora. Desigur, modernismul este primul curent care si-a dotat textul cu un metatext onorabil, dar a prefera, pe spatii largi, serviciile celui din urma mi se pare o strategie nepotrivita dintr-un motiv elementar: Mallarmé-teoreticianul, care este suficient de abil pentru a-si mistifica propria poezie, va fi, de asemenea, suficient de abil pentru a actiona diversionist asupra unui cititor distantat la un secol si ceva in viitor.
iv) „Nu exista o evolutie, organica sau dialectica a poeziei, istoria poeziei fiind o succesiune de paradigme poetice, care nu pot fi intelese una prin cealalta“, sustine Alexandru Musina, adoptand solutia Toynbee – Kuhn, in defavoarea solutiilor Hegel – Marx. In acest caz, paradigma moderna o inlocuieste definitiv/ o distruge pe cea pre-moderna. Ideea in sine a inlocuirii mi se pare operanta si pertinenta, cu conditia sa i se ofere un argument solid. Ce prin ce este inlocuit? Care este noutatea absoluta a poeziei moderniste, calitate care sa o separe definitiv de practicile anterioare? Alexandru Musina considera ca functia de „explorare a Realitatii“. Nu i se poate contesta poeziei moderne aceasta functie. Dar ea nu este o diferenta specifica a poeziei moderne. Prin functia de explorare a Realitatii, Musina poate sa pledeze in favoarea intersectiei dintre poezie si stiinta, dar nu argumenteaza deloc originalitatea neta a poeziei moderne fata de cea pre-moderna, originalitate care sa impuna constituirea ei intr-o paradigma. Functia de explorare a Realitatii este un gen proxim pentru toate formele de expresie inteligente.
Optiunea lui Musina mi se pare cu atat mai periclitata cu cat, pe temeiul dezacordului cu „tirania discursului“, a solutiilor aparent circulare („cum poezia se afla in centrul limbajului, orice incercare de a o analiza nu poate fi, in ultima instanta, decat o parafraza, si atat“), este gata sa disocieze Realitatea de Limbaj. O disociere dubioasa.
Limitez interventia mea la nivelul acestor patru obiectii. Obiectii care nu ataca pertinenta de fond a multor observatii si tipologii din lucrarea respectiva. Totusi, la nivelul mizei principale (importarea modelului kuhnian), studiul lui Alexandru Musina ocoleste argumentatia relevanta.