Nimicul si nimicurile
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Nu stiu cum or fi aratand primele doua volume ale lui V. Leac („Apocrifele lui Gengis Khan“, Editura Mirador, 2001, si „Sera cu bozii“, Editura Mirador, 2003), insa urmatoarele doua („seymour: sonata pentru cornet de hartie“ si „Dictionar de vise“) deseneaza imaginea unui autor insolit si greu de plasat in peisajul poeziei tinere. Farseur si afabil, avid de trucurile literaturii, dar sastisit de cliseele ei, atras de absurdul cotidian si aplecat catre experimente de toata mana, V. Leac reprezinta, impreuna cu ceilalti colegi din „grupul de la Arad“, coalizati in jurul „Celebrului animal“, un fel de „extremala“ a poeziei milenariste. De aceea, afinitatile sale (nu putine!) trebuie cautate mai degraba pe verticala decat pe orizontala.
Cea dintai sursa vizibila este M. Ivanescu – in fond, e foarte probabil ca prototipul lui seymour sa fi fost mopete –, de la care poetul aradean a capatat obisnuinta de a topi livrescul in derizoriu, dar si naravul de a scotoci prin cotloanele memoriei: „si eu am avut orgoliu/ cred ca-l mai am si acum pe undeva/ cat un ou de vrabie/ tare ca o piatra transparenta/ cateodata il scot din buzunar si zambesc/ apoi il var repede la loc cuprins de frica“ („orgolii cu modele moldovenesti“). Alta filiera coboara de pe versantul avangardei, care i-a indus lui V. Leac oroarea de conventii, fascinatia pentru discursul de extractie plebee si pulsatia suprarealista a imaginii: „ce naiba imi trece moale si pufos prin jugulara?/ o! e blestemata de gasca ucisa ieri in ulicioara./ acuma plec cu parapanta sa zbor pe ararat,/ vremea va fi frumoasa spusese gina-n aparat./ si dintr-o data mi-am adus aminte/ de tineretea mea naiva si cuminte,/ parca-l vad si-acuma pe nenea vampir/ si pe bunica ce-i zicea: hai sictir.“ („dictionar de vise II“) Nu in ultimul rand, o influenta difuza, dar puternica vine dintr-un compartiment al prozei americane (sunt invocati Joyce, Beckett si „dj salinger“), care alcatuieste un loc de intalnire propice pentru intertext, bizarerie si banalitate.
De la discretie la sarja
De altfel, ceea ce surprinde in prima instanta la textele lui V. Leac este contrastul dintre o tehnica extrem de elaborata si precaritatea dezarmanta a materiei poetice. Pe de o parte, un debit verbal indiguit cu sistema, prin numeroase simetrii, analogii, contraste si remake-uri; pe de alta parte, o suita de evenimente marunte, fade, grotesti sau cel mult haioase. Combinatia aminteste intrucatva de perspectiva „deflationista“ a lui Adrian Schiop, care impacheteaza Marile Probleme ale Existentei intr-un ambalaj insipid. Numai ca in cazul lui V. Leac lucrurile stau taman pe dos: nu discursul, ci materia insasi poarta amprenta anodinului, pe cand desfasurarea retorica a textului atinge pe alocuri un rafinament de invidiat. In fond, acest contrast explica atat limitele, cat si reusitele acestei poezii. Lui V. Leac ii ies de minune situatiile „extreme“: fie acelea in care sintaxa se infasoara discret si perfid pana a nu mai lasa sa transpara decat abia o scanteie din obiectul poemului; fie, dimpotriva, acelea in care conventia e data pe fata, iar poetul isi elibereaza debitul lingvistic in sarje grosiere.
Prima categorie de texte se intalneste cu precadere in „seymour: sonata pentru cornet de hartie“, unde caracterul minor al temelor e semnalat chiar de titlul volumului. Si totusi, exista anumite momente de subtilitate cand autorul isi maximalizeaza cu profit amintirile. Astfel, „seymour calatoreste in gand“ e o elegie in care timbrul „cuminte“ al confesiunii camufleaza o anxietate ce reverbereaza abia in final: „.se uita la poze/ viata asezata frumos in album/ avea impresia ca nu s-a intamplat nimic// adormeam cu ochelarii de soare pe nas/ unghiile de la picioare erau iesite din bascheti/ sub o umbrela la spartul picnicului/ muzica abia se auzea/ in viitor cineva preluase conducerea// nu se va schimba nimic/ infasurat in palton cu barba si fes/ rasfoieste un album/ numai pozele sunt fericite.“ Celalalt grup e reprezentat cu onor de piesele „grele“ din „Dictionar de vise“: „mai galben ca data trecuta“ si „monologul Danielei G. posedata de poezie“. Mai ales ultimul poem – o arta poetica sui generis, in care exasperarea fata de poncifele poetice (si, deopotriva, critice) e tradusa printr-un monolog de o vulgaritate exemplara – e sugestiv pentru maniera autorului de a gatui nemilos solemnitatea si de a travesti emotia prin antifraza: „tipu' ala avea dreptate, sunt atat de plictisita si fara sentimente./ Dumnezeu nu e un sentimental, dar cel mai utilizabil sentiment/ e sa n-ai niciunul... n-aveti decat sa urlati... ridicati-va pe scaune,/ pe blocuri, pe varfuri, scoateti limba... urlati! pana a crapa capul./ tu ce faci, ba, cu lupa aia uriasa? vrei sa-ti arat buricul? vrei sa-ti arat zmeurica?/ iar v-ati blocat... vreti metafore? vreti livresc? vreti inima?/ vreti biografism? vreti curente noi? vreti suprarealism?/ va da mama la toti, ia de aci, va da mama ca are de unde. m-am saturat/ de toate hainele astea stupide, de muzici si faze, de cool, de alcool,/ de tremurul unor critici in fata unor personaje feminine./ de metafore pe care mi le expediati impreuna cu recomandarea,/ cu premiile si traducerile./ m-am saturat de ramele voastre putrede, de soparlele voastre literare,/ de competitii, de reclame, de poze...“
Lipsa de semnificatie a lipsei de semnificatie
Din pacate, cazurile citate constituie mai degraba exceptia decat regula poeziei lui V. Leac. In mare parte, textele raman mediocre, de nu proaste de-a dreptul. Si asta nu neaparat din cauza lipsei de semnificatie, ci tocmai din cauza lipsei de semnificatie a acestei lipse de semnificatie. Poetului – mai e oare nevoie s-o spun? – ii displac majusculele gaunoase si retorismul calp, drept care cultiva intr-adins discursul plat, prozaic, uneori vulgar, si imageria anosta. Insa textele lui V. Leac nu reusesc sa convinga ca un asemenea deficit de sens poate deveni prin el insusi relevant. E drept ca primul poem din „Dictionarul de vise“ contine o afirmatie socanta: „am notat totul aici despre viata, dar nu gasesc nimic...“; insa „nimicul“ de la inceput nu e indeajuns de bine instrumentat pentru a sustine balastul de „nimicuri“ de care musteste cartea. Caci, in esenta, „Dictionarul“ alcatuieste un fel de catalog al amicilor poetilor, evocati uneori cu tandrete, incondeiati alteori din varful penitei: „– dar pe komartin nu l-ai visat?/ – l-am visat./ avea un ciocanel in mana si tot lovea in istoria literaturii romane./ o lovea si asculta cu urechea./ – are fisuri mari, vasiliscule, a zis. trebuie s-o repar. hai ca am treaba, ne mai vedem noi.“ De regula, textele sunt amuzante sau macar agreabile. Dar, oricat de distractive ar fi, ele sunt inevitabil pandite de riscul pe care il presupune orice poezie ocazionala: in absenta unor repere relevante de care sa se poata agata, textele aluneca in uitare indata ce intoarcem pagina.
Asemanatoare sunt defectele din „seymour“, unde sofisticatul angrenaj al poemelor derapeaza in analogii hilare sau se instaleaza in formule de tip silogistic, lasand impresia unui complicat mecanism care se invarte in gol: „.ma gandesc ca in ambalajul unui prezervativ/ e la fel de intuneric ca in inima ta iubito/ si ma gandesc ca intr-un cur de licurici/ e la fel de multa lumina ca intr-o stea/ stelele pana la urma sunt niste cururi cosmice de licurici/ si chiar daca intunericul prezervativului va fi tras pe polka/ si trimis in inima ta iubito/ aceste doua intunecimi s-a putea ca intr-o buna zi/ sa planga si sa deschida ochii/ chiar daca ne-am freca trupurile cum se freaca nessul/ chestia-i ca viata se naste prin transpiratie/ dragostea ta nu-i decat o ventuza de plastic/ din care o sa iasa licuriciul joe.“ („lenjerie intima de licurici“)
V. Leac e un autor inteligent si inventiv, din partea caruia ne putem astepta la surprize de anvergura. Deocamdata insa, textele sale raman in siajul unei poezii minore, care il impiedica sa iasa din raftul secund al bibliotecii.