Impresionismul constructiv
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
G. Calinescu face parte din a treia generatie post-maioresciana (alaturi de Serban Cioculescu, P. Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu si Tudor Vianu), in timp ce E. Lovinescu din cea imediat precedenta. Critica literara, constituita ca disciplina autonoma, cu instrumentar si criterii adecvate, se modernizeaza in epoca interbelica intr-un mod analog celui in care se innoieste literatura insasi. Criteriul ei specific, cel estetic, pentru suprematia caruia Lovinescu se luptase atat, este impus acum in constiinta literara; astfel ca evaluarile eticiste ale lui Iorga par tot mai mult (si pentru tot mai multi) extrinseci domeniului propriu-zis al literarului. P. Constantinescu si Perpessicius sunt cronicarii literari par excellence, si in primul dintre ei vedea mentorul Sburatorului pe succesorul sau. Streinu e un critic estet, un fin degustator de poezie, pe cand Cioculescu ilustreaza tipul criticului erudit si rationalist, cu o malitie munteneasca (un precursor fiindu-i Paul Zarifopol). Tudor Vianu, spirit teoretic, atras de ansamblurile culturale cat mai largi, va „dezerta“ de tanar din critica literara, spre deceptia aceluiasi Lovinescu.
O „dezertare“ mai putin vizibila, in context, dar tot mai evidenta ulterior comite insa si G. Calinescu, a carui natura nu poate sa incapa in nici o generatie, oricat de stralucita. Calinescu e in critica literara un caz unic (asa cum e Iorga in istoriografie), tulburand prin talentul sau categoriile si diviziunile traditionale, prea stramte. El citeste nu carti, ci autori, si nu autori, ci literaturi intregi. Se documenteaza pe marginea unui subiect pana la infinitul mic, dupa care topeste informatia in carti cuceritoare prin naturaletea stilistica si verva ideatiei („Viata lui Mihai Eminescu“, „Viata lui Ion Creanga“). Scrie poezie, teatru, romane remarcabile, cu justificarea ca un critic trebuie sa practice si sa „rateze“ cat mai multe genuri, pentru a se putea plasa in coordonatele imaginative ale creatorului. Critica insasi este pentru el o forma de creatie, iar criticul – un artist. „Normele de creatie ale spiritului nostru“ sunt mai importante decat normele impuse din afara criticului. Opera literara (obiectul analizei) este „inventata“ de cel ce o citeste cu ochii sensibilitatii si intuitiei lui.
G. Calinescu pune asadar pe cantarul de mare precizie al criticii si istoriei literare greutatea exceptionalei sale expresivitati. Intrebarea fireasca este daca aceasta nu afecteaza obiectivitatea actului critic, determinand un fel de arondare a operelor de catre subiectivitatea analistului. Ar fi aici o lipsa a acelei transparente cerute de Maiorescu in „Poeti si critici“. Insa faptul ca una si aceeasi opera literara, trecuta prin „transparentele“ unor critici diferiti, e vazuta de fiecare intr-un anumit fel dovedeste ca nu poate exista o transparenta deplina a Criticului, cu majuscula. Cultura si eruditia, gustul si intuitia intra in ecuatia comentariului, modificand-o insesizabil. La G. Calinescu, acest capital creator al criticului este tot timpul investit si reinvestit. „Participarea“ e recunoscuta si asumata. Un fragment mai polemic din „Tehnica criticii si a istoriei literare“ subliniaza capacitatea, forta formatoare a istoricului literar: „In istorie, si mai ales in istoria literara, nu exista structuri obiective, ci numai categorii, puncte de vedere. Au existat oare Renasterea, Romantismul? Au fost succesiuni de fapte indiferente, care nu s-au impus ca structuri decat atunci cand cateva minti geniale (...) au inceput sa intrevada in fapte unele organizari. Aceste formulari nu sunt arbitrare decat fiindca faptele pe care se bizuie sunt autentice; dar subiective, adica iesite din mintea unuia singur, sunt cu siguranta. E de ajuns ca un alt cap formator sa sfarame aceste structuri si sa intocmeasca pe baza faptelor altele, si Renasterea, Romantismul dispar sau raman alaturi de alte unghiuri istorice“. Daca faptele sunt aceleasi, organizarea lor difera de la un comentator la altul.
„Istoria literaturii romane de la origini pana in present“ exprima, prin urmare, in modul cel mai pregnant, personalitatea celui ce a scris-o. Lucrarea, monumentala la propriu si la figurat, acopera intreaga literatura romana (pana in 1941), nu doar o epoca sau o varsta a acesteia. Amplitudinea neegalata pana azi, cercul urias al compasului critic sunt dublate de o intensiune pe masura. Practic, nu exista capitole, pagini si nici macar fragmente de prisos, toate se citesc cu egala incantare si formeaza un intreg incasabil. O opera de istorie literara dobandeste coerenta si verosimilitatea unei constructii epice realiste, balzaciene; si nu intamplator s-a afirmat despre ea ca se citeste ca un roman palpitant. Scene din viata scriitorilor, biografii complete sau decupate secvential, ascendenta si mediul, educatia si influentele, taberele si polemicile, operele propriu-zise si reflectarea lor in constiinta contemporanilor sau a posteritatii: toate acestea si multe altele, proiectate pe hartie de suflul sintetizator al istoricului literar, creeaza o lume, un univers cu personaje vii, memorabile. Literatura romana ajunge sa fie dramatizata (pusa in scena) si epicizata prin istoria ei. Axa de constructie fiind estetica, succesiunea epocilor inseamna, tot mai mult, o desprindere din magma culturalului si o apropiere de imanenta literaturii. Marii clasici (Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici) configureaza centrul axiologic, samburele tare al cartii, in timp ce scriitorii reprezentativi din perioada interbelica (de la Sadoveanu la Camil Petrescu si de la Arghezi la Ion Barbu) sunt „clasicizati“, prin analiza si evaluare, intrand in canonul nostru literar. Este si cazul lui Macedonski, caruia pentru prima oara i se recunoaste statura de mare poet. In fapt, prin aceasta Istorie se fixeaza un canon cu care literatura romana intra si in secolul 21; si, cu tot efortul criticilor din posteritatea calinesciana, cele cateva inerente nedreptati comise in uriasa lucrare de catre „divinul critic“ (M. Caragiale, M. Blecher, M. Sebastian) vor ramane, si ele, parca sapate in roca.
Nici concret-„tehnicist“, nici inaltat la un nivel conceptual greu accesibil, criticul cauta unghiul cel mai potrivit pentru a intra cat mai adanc in universul operei. El se foloseste de creatie, cu mijloace epice (de la portret la caricatura) pentru a da o acuitate mai mare analizei; printre atatea altele, caracterizarile personajelor din „O scrisoare pierduta“ sunt efectiv savuroase. O alta tehnica, utilizata pe scara larga in „Istorie“, este aceea a apropierilor si conexiunilor surprinzatoare: Pristanda, de pilda, e comparat cu Polonius! Analiza este condusa, sclipitor, pana la punctul in care ea nu mai este operationala, pana in pragul acelui inefabil al umorului caragialian ce exprima – ca si cel al lirismului eminescian – o anumita conformatie a sufletului nostru, a specificului psiho-etnic.
In general, Calinescu reuseste performanta de a observa opera literara atat in corporalitatea ei, cat si intr-un larg complex de apropieri si asocieri. Acestea sunt realizate in sincronie, pe orizontala prezentului, dar mai ales in diacronie, pe o linie ce uneste momentele si numele importante din istoria culturala a umanitatii. Un asemenea arierplan are si o componenta tipologica: desi o natura imaginativ-creativa, cu rasuciri baroce in expresie, G. Calinescu opereaza, ca un spirit clasic, cu specificitati categoriale, fixand tipologii si conturand un „tipic“. O definitie din „Sensul clasicismului“ („spiritul clasic [...] profita de falsa accidentalitate, stingand cu forme impresionistice geometria morala si dand exactitatii o ondulatie de evanescenta“) este de fapt un foarte bun autoportret. Istoricul literar, in masa uriasa de fapte, in „tumultul fenomenelor“, al „evenimentelor“, al „particularitatilor“, nu se lasa „ametit“ de ele. Dimpotriva, el are capacitatea de a le selecta, ordona si ierarhiza pe baza unei structuri, intr-un profil estetic-moral pe cat de minutios elaborat, pe atat de literar pus in pagina.
G. Calinescu ilustreaza stralucit o armonizare a contrariilor: impresionismul centripet, constructiv, sistematizant.