Anexa: Fisa de disident
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura politica »
Autor: M.H.C. Botez
Nota: Dupa cum se observa, C.V. nu cuprinde nici un fel de elemente privind activitatea publica de militant anti-comunist a lui M.H.C. Botez. Doua sunt ratiunile acestei omiteri: 1. La ONU nu se obisnuieste ca atitudinea politica (apartenenta la diferite partide, promotii, persecutii, etc.) sa fie introdusa in biografiile oficiale (de altfel, marea majoritate a diplomatilor din tarile de Est provin din corpul diplomatic al vechiului regim comunist si, deci, distinctiile dintre aliniatii si oponentii comunismului nu pot crea decat nedumeriri si confuzii); 2. Destinat initial institutiilor academice ori lumii afacerilor, unde M.H.C. Botez si-a desfasurat activitatea in SUA, amanuntele biografice privind relatiile dintre puterea instalata in tara de origine raman nesemnificative, odata fiind stabilite statutul de refugiat politic si apoi de rezident permanent.
Rezulta deci ca „fisa de disident“ a fost dezvoltata exclusiv in fata Serviciului de Emigrare si Naturalizare (INS), care a acordat azilul politic si apoi rezidenta permanenta, si nu a devenit un capitol al C. V.-ului
In vederea completarii imaginii asupra unei vieti petrecute timp de 10 ani in exil intern, pot fi adaugate insa urmatoarele note, privind activitatea anti-comunista:
1977 – 1978: Impreuna cu Vlad Georgescu, M.H.C. Botez incearca organizarea unei Universitati volante la Bucuresti, dupa model polonez; intr-o faza ulterioara, la proiect a fost asociat si filosoful P. Mocanu (emigrat in Germania); actiunea esueaza, din lipsa de sprijin din partea colegilor.
1979: M.H.C. Botez redacteaza un „Memoriu al intelectualilor romani“, adresat conducerii comuniste, in care este criticata politica regimului si se cere deschiderea unui dialog privind criza prin care trecea tara; actiunea sa de strangere de semnaturi pe acest memoriu esueaza, din lipsa de sprijin din partea colegilor. „Memoriul“ a fost insa difuzat la „Europa libera“ si, mai tarziu, publicat in revista pariziana „La Nouvelle Alternative“.
In urma esecului mobilizarii intelectualitatii prin „Memoriul“ mai sus citat, M.H.C. Botez dezvolta teoria „contestatiei solitare“: aceasta teorie urmarea sa stimuleze pe adversarii regimului sa-si faca publice criticile personale, solitare, ce, ramanand la nivelul „delictului de opinie“ individuala, nu erau oficial incadrabile in articole de lege si nu puteau deci constitui infractiuni (cum erau, de pilda, incercarile de organizare de grupuri ). Aceasta teorie a fost difuzata prin „Europa libera“ intre anii 1979 – 1987 in zeci de scrisori semnate de M.H.C. Botez si prezentate ca atare publicului romanesc. Prima scrisoare a fost citita si comentata de Noël Bernard; urmatoarele, in general, de Vlad Georgescu. Un fisier cu aceste scrisori se afla, probabil, inca, in biblioteca de la „Europa libera“: cercetatorul care s-a ocupat de disidenta intelecutala si, in speta, de M.H.C. Botez, este V. Socor: acesta poate fi eventual contactat pentru comentarii si, la nevoie, marturii.
Urmare a primei scrisori difuzate la „Europa libera“, M.H.C. Botez a fost retrogradat si incadrat la Centrul de calcul, pe o functie modesta de executie. Pana la plecarea din tara, M.H.C. Botez nu a avut dreptul sa tina cursuri ori sa conferentieze in public (nici pe teme de stricta specialitate), sa publice sub nume propriu (exceptia fiind o lucrare ce avea drept prim autor pe acad. O. Onicescu), ori sa conduca cercetari, de orice natura ar fi fost acestea: singura activitate ce ii era ingaduita era aceea de membru, cu sarcini de executie, intr-o echipa condusa de altcineva, ce se presupune ca isi asuma sarcina de a-l supraveghea, astfel incat „ideile dusmanoase“ sa nu fie difuzate. Trebuie adaugat si faptul ca, la cererea expresa a autoritatilor romane, M.H.C. Botez a fost scos ori inlocuit dintr-o serie de comitete si organizatii internationale, in care de multe ori fusese ales nu ca „reprezentant“ al Romaniei, ci cu titlu personal. Argumentul folosit (adeseori cu succes) era acela ca M.H.C. Botez ar fi solicitat emigrarea (fapt ce era cu totul fals), ca urma sa paraseasca Romania in scurt timp si ca deci locul sau orgnizatia internationala era mai util altcuiva, mai „aproape“ de tara, decat acestui viitor american...
Singurele activitati didactice desfasurate de M.H.C. Botez in perioada 1978 – 1987 sunt legate de Centrul Demografic al ONU de la Bucuresti (CEDOR), unde directorii straini l-au invitat pe M.H.C. Botez sa tina cursuri fara aprobarea autoritatilor romane; la randul sau, M.H.C. Botez si-a tinut orele in afara programului de la Universitate si fara aprobarea conducerii acesteia (care a incercat, in repetate randuri, sa-l convinga sa renunte la a tine astfel de cursuri, primind din partea lui M.H.C. Botez raspunsul ca in afara programului pentru care este platit, cetateanul, daca este liber, este stapan pe timpul lui, deci in particular poate tine cursuri...).
In perioada 1978 – 1987, beneficiind si de interesul constant al presei occidentale (careia i-a acordat sute de interviuri), M.H.C. Botez si-a exprimat public de numeroase ori dezacordul cu politica regimului comunist.
Astfel: a votat impotriva re-alegerii lui N. Ceausescu ca presedinte, a votat „Nu“ in cadrul asa-zisului referendum pentru pace (in cadrul pregatirii candidaturii lui N. Ceausescu la Premiul Nobel pentru pace) si a protestat impotriva initiativei unor universitati occidentale de a acorda titluri onorifice Elenei Ceausescu (prin scrisori ce cereau conducerilor acestora sa verifice inca o data excelenta stiintifica a acesteia, propunandu-ne, de pilda, conditionarea acordarii titlului de tinerea in prealabil a unei conferinte-lectii asupra lucrarilor proprii cu membrii corpului profesoral al respectivelor institutii, propunere desigur refuzata totdeauna „cu indignare“ de partea romana). In plus, M.H.C. Botez a trimis, sub semnatura proprie si pe cai legale (inregistrate la C.C. al PCR, la Guvern si uneori la M.A.I.), numeroase memorii-scrisori in care erau criticate politica economica, sociala, culturala si de cadre a regimului, ca si unele decizii ale acestuia, de regula folosind argumente profesionale (analize cost-beneficiu ale diferitelor decizii, implicatii pe termen lung ale hotararilor luate, s.a.m.d.). In randul temelor ce au facut obiectul unor astfel de scrisori-memorii sunt de notat problemele industrializarii si prioritatea data metalurgiei, siderurgiei si petrochimiei (cu analize ce demonstrau ineficacitatea dezvoltarii acestor ramuri), problemele energiei si gestiunii acesteia (cu analize ce demonstrau ca „economia de energie“ duce la risipa), problemele politicii de cadre (cu analize ce criticau criteriile de selectie ideologizante si in general modul de utilizare a resurselor umane) etc.
In perioada 1978 – 1987, presa occidentala a publicat sute de interviuri si articole ce mentionau opiniile disidente ale lui M.H.C. Botez. Printre ziarele si revistele ce i-au gazduit ideile disidente sunt de mentionat: „Le Monde“, „Le Figaro“, „Le Nouvel Observateur“, „Libération“, „L'Express“, „Le Matin“, „L'Alternative“ (si seria noua, „La Nouvelle Alternative“) – Franta, „The Times“ (Londra) – Anglia, „The Christian Science Monitor“ – SUA, „El País“ – Spania, ziare din Belgia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Elvetia, Germania (de Vest), Austria, precum si numeroase ziare de limba romana ale exilului romanesc. Un fisier exact al tuturor acestor articole este dificil, dar nu imposibil de reconstituit: de cele mai multe ori ziaristii veniti la Bucuresti il intalneau pe M.H.C. Botez in mod ilegal (ei nu aveau vize de ziaristi, ci de turisti), discutiile erau notate ori inregistrate, unele dintre inregistrari, se pare, au fost confiscate la granita ori pierdute, altele au fost tiparite in contexte mai largi, iar M.H.C. Botez nu auzea despre ele decat indirect, uneori dupa saptamani, prin glasul „Europei libere“, ce de regula citea fragmente din presa occidentala. Ca o curiozitate, se poate mentiona si faptul ca unele dintre aceste interviuri au aparut in ziare si limbi de circulatie limitate: de pilda, cu ocazia vizitei lui N. Ceausescu in Scandinavia, o serie de ziare locale au tiparit un acelasi interviu, insotit de fotografia lui M.H.C. Botez, cu titlul „Romanul care spune nu“ (lui Ceausescu, n.n.) – interviu al carui continut desigur nu a fost niciodata tradus intr-o limba de circulatie universala (o copie a ziarului a ajuns dupa luni de zile la Bucuresti, fiind apoi confiscata in cursul unei perchezitii). Unele interviuri au fost inregistrate pe casete video si au fost apoi retransmise in Occident (in Franta, Olanda si Israel); dar si despre ele, atat M.H.C. Botez, cat si publicul romanesc au aflat numai prin intermediul „Europei libere“. In concluzie, un fisier relativ complet poate fi reconstituit numai pe baza informatiilor din arhivele „Europei libere“. Trebuie mentionat ca multe din aceste articole-interivuri il numeau pe M.H.C. Botez „Havel al romanilor“ ori, mai des, „Saharov al romanilor“.
In perioada 1978 –1987, M.H.C. Botez a primit 34 de invitatii de a calatori in interes personal in strainatate, de la universitati ce i-au oferit contracte temporare (Harvard, Yale, Columbia, John Hopkins, Sorbona, Bonn, Uppsala etc), de la organizatori de conferinte si congrese internationale (Word Future Society, World Future Studies Fundation, Society for General Systems Research etc), ori de la carturari (B. De Jouvenel, Sergiu Celibidache). Desi nici una dintre acestea nu implica cheltuieli din partea statului comunist si desi toate erau planificate in vacante legale, raspunsul era totdeauna „nu“ (insotit de precizarea, catre M.H.C. Botez: daca doriti sa plecati definitiv, asta se poate; daca doriti sa plecati temporar, ca cetatean roman ce se intoarce, nu va putem acorda acest „mandat“, cu ideile dv. – cine stie ce mai spuneti pe acolo). In 1985, totusi, lui M.H.C. Botez i s-a acordat un pasaport cu viza pentru a participa la un congres „disident“ in Spania (unde i-a reintalnit pe Paul Goma si Dorin Tudoran si i-a cunoscut pe V. Horia si A. Rauta). La intoarcere, la Paris, M.H.C. Botez a avut convorbiri politice radiofonice cu V. Georgescu si V. Ierunca (la sediul „Europei libere“) ce au fost apoi transmise in tara. Astfel incat, in perioada 1985-1987, M.H.C. Botez a fost singurul roman care, traind in Romania, fara sa fi cerut vreodata sa paraseasca definitiv tara, isi exprimase deschis opiniile disidente in paginile presei occidentale si prin „Europa libera“ si care, ca oponent deschis al guvernului, plecase si se intorsese din Occident.
In perioada 1978 –1987, M.H.C. Botez a fost de sute – poate mii – de ori arestat si incarcerat de organele de securitate si politie, care aveau insa grija sa nu-l retina mai mult de 24 ore (dupa legea romana, perioada maxima in care putea fi retinuta „pentru cercetari“ orice persoana fara forme legale – mandat de arestare etc). Tonul „anchetelor“ era desigur variat – de la amabil la amenintator. Continutul lor, banal: se cereau cu insistenta lui M.H.C. Botez „numele“ (desigur, inexistente) ale „sefilor“ sai de la CIA (!), KGB (!!), Mossad (!!!) ori... (organizatii care il „manevrau“ impotriva „poporului“ sau) ori i se cereau detalii asupra modului in care scrisorile sale ajungeau in strainatate ori asupra jurnalistilor straini ce parasisera deja tara (raspunsurile erau simple: scrisorile erau trimise... prin posta – caci nimeni nu ar fi putut pretinde ca posta era controlata – ori prin turisti necunoscuti, contactati intamplator in vecinatatea marilor hoteluri, iar jurnalistii veneau trimisi de colegii lor si primeau exact aceleasi raspunsuri si opinii care se gaseau si in memoriile semnate de M.H.C. Botez si trimise administratiei romane). In sfarsit, de multe ori i se cerea lui M.H.C. Botez sa dezvolte ori sa explice criticile si argumentele ce apareau in interviurile sale din diferite publicatii straine (este probabil ca multe din aceste critici-argumente sa fi fost inregistrate, fara stirea lui M.H.C. Botez, si apoi examinate: in orice caz, uneori raspunsuri indirecte la aceste critici apareau in presa comunista). In cursul anchetelor, M.H.C. Botez nu a fost niciodata agresat fizic. In schimb, de 3 ori a fost atacat pe strada de indivizi neidentificati (ultima oara, in 1986, a fost si spitalizat – fapt ce a creat o mare campanie in presa internationala, in special in SUA si Franta).
In 1987, aparent ca urmare a unui interviu publicat in saptamanalul francez „L'Express“, M.H.C. Botez a fost deportat din Bucuresti la Tulcea. Forma „legala“: „transfer“ de la Universitate la Centrul de calcul teritorial (care, printre altele, nici nu apartinea Universitatii, deci „transferul“ este legal imposibil). Motive (aparente): M.H.C. Botez trebuia izolat de ziaristii occidentali care nu incetau sa-l viziteze. Aceasta deportare a fost mult comentata in presa internationala, in special in Franta (fiind pusa „in paralel“ cu deportarea lui A. Saharov la Gorki: o anecdota in circulatie atunci spunea ca „traducerea lui Gorki din ruseste in romaneste este Tulcea“...).
In iarna aceluiasi an, M.H.C. Botez a primit din partea autoritatilor aprobarea de a raspunde pozitiv invitatiei Centrului International Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian, Washington D.C., SUA, de a petrece o perioada de 3 luni de studii in aceasta institutie, M.H.C. Botez fiind primul roman care fusese vreodata admis ca membru al acestui Centru, in 1976; privind atitudinea lui politica in acea perioada indepartata, poate fi consultat volumul de amintiri al lui N. Dima, „Journey to Freedom“ (Selons Foundation Press, Washington D.C., 1987; ed. romana „Calatorie spre libertate“, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1993, p. 335).
In SUA, M.H.C. Botez a depus marturii privind violarea de catre guvernul comunist a drepturilor omului in fata diferitelor comitete si comisii internationale (Helsinki Watch, Freedom House, Amnesty International etc). A dat interviuri si a publicat articole privind situatia din Romania comunista.
In 1998, a fost instiintat, pe mai multe cai, ca i se deschisese, in Romania, un proces „in lipsa“: dl Ion Ratiu ii trimisese bani in Romania, unde credea ca M.H.C. Botez se intorsese, spre a sustine disidenta anti-comunista; banii si scrisoarea insotitoare junsesera la Securitate si, pe baza acestor documente, se inscenase un asa-zis complot, „sustinut“ material din strainatate. Sfatuit de prieteni de la Amnesty International, M.H.C. Botez renunta la planul initial de a se reintoarce in Romania si cere azil politic, pe care il primeste, fireste, fara nici un fel de probleme. Dupa un an, conform legislatiei americane, azilul politic a fost transformat automat in rezidenta permanenta.
Amanunte si comentarii privind activitatea de disident a lui M.H.C. Botez pot fi gasite in diferite locuri. Citez astfel lucrarea lui V. Georgescu, „Istoria romanilor“ (ed. revazuta), memoriile lui G. Boldur-Latescu, „Genocidul comunist“, ca si numeroase articole de ziar (semnate G. Andreescu, G. Adamesteanu etc). O autoprezentare a atitudinii disidente, cu explicatii si motivatii, se afla in Postfata la volumul „Romanii despre ei insisi“, Ed. Litera, Bucuresti, 1992.