Memoriu
articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24» cultura politica »
Autor: Mihai Botez
Stimate Domnule Academician Augustin Buzura,
In anul 2003, atunci cand conduceati Fundatia Culturala Romana, ati avut initiativa, pentru care va multumesc, de a publica o carte importanta a fratelui meu, Mihai Botez, „Scrisori catre Vlad Georgescu“.
Am obtinut de curand, prin amabilitatea domnului N. C. Munteanu, la sfarsitul anului 2006, un memoriu scris de Mihai Botez, in iarna teribila a anului 1985, si trimis, asa cum a facut-o de zeci de ori, autoritatilor de atunci: Cabinetul 1 si 2, Consiliul de Ministri, CC al PCR etc. Scrisoarea a fost trimisa si lui Vlad Georgescu la Europa Libera si cuprinde la sfarsit o nota catre directorul Europei Libere.
Nu am obtinut de la CNSAS dosarul lui Mihai Botez, care „nu s-a gasit“. Dar zecile de memorii curajoase si inteligente, analize competente facute de un profesionist, matematician si viitorolog exista in toate arhivele institutiilor unde au fost trimise. Ele ar trebui sa fie indeajuns pentru a dovedi ca Romania a avut cel putin un disident cu un discurs consistent, consecvent si recunoscut peste hotare, care a ramas in tara si nu a dorit niciodata sa emigreze si care a dat multe batai de cap puterii comuniste care l-a urat si dupa moarte.
Am ascultat cu atentie discursul anticomunist al Presedintelui Romaniei sub Cupola Parlamentului, de care Mihai Botez s-ar fi bucurat atat de mult daca ar fi trait. Nu am auzit, pe lista oponentilor regimului comunist, numele fratelui meu. Am observat ca numele lui este omis sistematic din orice document romanesc si ca exista in jurul lui Mihai Botez un fel de conspiratie a tacerii.
De aceea, va trimit textul pe care sunteti, desigur, primul indreptatit sa-l cititi. Si sa-l publicati de veti crede.
Analiza dura a cauzelor dezastrului comunist se incheie cu o premonitie sumbra si socanta ce nu caracteriza, de obicei, discursul sau: „Va curge sange romanesc“. Era in 1985. Peste 2 ani, la Brasov, apoi in iarna lui 1989, istoria i-a dat, din pacate, dreptate.
Anexez si alte documente pe care le-am trimis in cat mai multe locuri, cu speranta dureroasa si vaga ca vor trezi un ecou.
Cu cele mai bune ganduri si urari de Craciun,
Viorica Oancea
Este evident ca Romania se gaseste astazi intr-o profunda criza.
Ar fi suficient sa fie mentionate, in sprijinul afirmatiei mele, masurile atat de impopulare luate de guvern in iarna anului 1985, masuri pe care nimeni nu le-ar impune, daca nu ar fi obligat de imprejurari fara iesire.
„Starea de razboi“ in care se afla tara in fapt, demonstreaza indirect criza grava pe care o traverseaza Romania, ca si incapacitatea conducatorilor de a iesi din situatia creata tot de ei, altfel decat apeland, o data mai mult, la popor, cu chemarea disperata de a face noi si noi sacrificii voluntare. Cum ar putea fi oare intelese indicatiile de tipul „reducerea consumului casnic de energie cu 50% (!!!)“, in perioada unei ierni grele, ca cea pe care am trait-o, altfel decat ca masuri disperate, luate de o conducere sociala in deruta, lipsita iresponsabil de intelegere pentru nevoile elementare ale populatiei si promovand, sub drapelul fermitatii, un adevarat razboi impotriva propriului popor?
In cele ce urmeaza, voi expune pe scurt parerile mele privind cauzele acestei situatii dezastruoase si caile de iesire din ea.
1. Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, eu socot ca dezastrul economic in care se afla astazi Romania nu este rezultatul neindeplinirii planurilor de dezvoltare – asa cum lasa sa se inteleaga discursurile oficiale si presa – ci, din contra, este consecinta logica si inevitabila a indeplinirii – in linii mari cel putin – a planurilor noastre de dezvoltare, intemeiate pe anticipari ce s-au intemeiat pe anticipari ce s-au dovedit eronate ale evolutiilor economice mondiale si pe estimatii fanteziste ale resurselor si nevoilor tarii.
Investitiile uriase in dezvoltarea unor ramuri industriale crezute a fi antrenante – ca siderurgia si petrochimia – s-au dovedit a fi fost gresite: aceste ramuri, au devenit ramuri franante ale industriei noastre, prin consumurile mari de energie si materii prime de import si prin dificultatea plasarii pe piata, in conditii de elementara eficienta economica, a productiei. O intreaga structura industriala, proiectata spre a asigura acestor ramuri-cheie, un mediu industrial propice, se arata astfel: a fi de prisos; mai mult, daca aceasta industrie nu reuseste sa aduca venituri, ea nici macar nu reuseste sa-si acopere cheltuielile, devenind astfel, o grea povara pentru intreaga economie nationala.
Stimularea iresponsabila a unor ramuri industriale mari consumatoare de energie si materii prime de import a avut drept consecinta accelerarea proceselor de urbanizare – ce trebuiau sa asigure forta de munca necesara noilor obiective industriale; dar noile cartiere si orase devin si ele consumatoare de energie, la nivele ce incep sa conteze in ansamblul economiei nationale.
Rezulta ca, in special in anii ’75, economia noastra s-a vazut confruntata cu probleme, pe care nimeni nu pare a le fi luat vreodata in consideratie inainte, cu toate numeroasele avertismente ale economistilor si viitorologilor de pe toate meridianele – si chiar a unora din tara noastra: o cerere de energie, ce depaseste resursele naturale ale tarii si care nu poate fi acoperita decat prin importuri, ce la randul lor nu pot fi asigurate decat prin exporturi, dar din alte ramuri decat cele industriale – incapabile de competitivitate pe piata mondiala.
Discrepanta dintre cererea si productia de energie este deci nu rezultatul unor erori de executie, ci al unor grave erori de conceptie a strategiei de dezvoltare economica a Romaniei.
Intreaga responsabilitate pentru aceasta situatie revine celor ce au imaginat si, prin decizii, au implementat strategia de dezvoltare amintita. Daca poporul roman are vreo „vina“, aceasta poate fi gasita, numai in increderea neconditionata, si pe alocuri chiar entuziasta, pe care a aratat-o conducerii actuale a PCR.
2. Confruntata cu aceasta situatie de criza energetica, conducerea PCR s-a vazut nevoita sa actioneze. Dupa parerea mea, marea greseala a acestei conduceri nu este atat formularea, la inceputul anilor ’70, a unei strategii de dezvoltare economica ce s-a aratat a fi dezastruoasa, cat refuzul de a reanaliza aceasta strategie, ca urmare a rezultatelor catastrofale obtinute, si de a actiona in spiritul responsabilitatii comuniste, fata de viata si viitorul poporului roman, pe care sustine ca il reprezinta.
Intr-adevar, de peste 10 ani, conducerea Romaniei refuza cu obstinatie sa ia act de ceea ce realitatea demonstreaza in fiecare zi: si anume, de faptul ca strategia de dezvoltare economica preconizata de la inceputul anilor ’70 este gresita si ca ceea ce se impune este revizuirea ei drastica. In locul sinceritatii si al responsabilitatii comuniste, conducerea PCR da dovada de nestatutara automultumire si iresponsabila lipsa de luciditate: caci a numi perioada in care falimentul economic este evident, perioada „cea mai luminoasa din istoria Romaniei“ ori, cum spunea Adrian Paunescu, perioada „cea mai luminoasa din istoria umanitatii (!!!)“, in ipoteza ca aceste aprecieri nu sunt facute in bataie de joc, imi pare o sfidare la adresa inteligentei si proverbialului bun-simt romanesc.
Refuzand sa-si recunoasca erorile, conducerea PCR a ales o cale de a actiona ce, dupa stiinta mea, reprezinta o premiera mondiala. Anume, schimband prioritatile pe care orice guvern responsabil si le impune – si anume cele ce pun pe primul plan nevoile propriului popor – conducerea PCR incearca sa iasa din criza, aruncand tot pe umerii poporului greul situatiei, atentand astfel la satisfacerea nevoilor de baza ale oamenilor – hrana, incalzire, sanatate. De ani de zile urmaresc, ca cercetator al problemelor dezvoltarii, modul in care diferitele guverne actioneaza in momente de criza. N-am intalnit niciodata o situatie ca cea din Romania in 1984-1985, cand se reduc, prin decrete, mijloacele de acoperire a nevoilor de baza ale oamenilor. Evident, exista tari sarace, in care aceste nevoi nu au fost niciodata satisfacute, si in care nu sunt satisfacute nici acum. Dar sa fi fost in situatia de a le fi acoperit la un moment dat, si de a da decrete ce fac imposibila satisfacerea nevoilor fundamentale, ca la noi, spre a atinge alte obiective – ca productia, ori prestigiul – nu s-a intamplat niciodata, cel putin in istoria moderna. Conducerea PCR creeaza astfel procese de subdezvoltare unice in lume: nu mi-a mai fost dat sa intalnesc societati care sa se „dezelectrifice“, ori sa se dezautomatizeze, ori sa se dezurbanizeze, ca societatea noastra de astazi.
Cand instalatiile electrice de iluminat si incalzit exista, dar nu pot fi folosite – iar interdictia e formulata prin lege – si casele se lumineaza cu opaitul, ca in urma cu sute de ani, iar oamenii se „incalzesc“ imbracand haine peste haine, aceasta insemneaza dezelectrificare, dupa cum dezelectrificare inseamna oprirea „temporara“ – pana la 6 ore zilnic – a energiei electrice in unele cartiere ori renuntarea la iluminarea spatiilor publice. La fel, campania pentru neutralizarea aparatelor electrice ce caracterizeaza confortul modern, cum sunt micii roboti casnici de pilda, ori pentru inlocuirea aparatelor cu „tractiune electrica“, cu cele patriarhale, cu tractiune animala, reprezinta in fond campanii de dezautomatizare, de altfel elocvent puse in valoare de reaparitia, la TV, a atelajelor cu cai si a taranilor cu sapaliga, chemati sa inlocuiasca atat de mult trambitatele tractoare si masini agricole ce caracterizeaza, pe orice meridian, o agricultura avansata.
In sfarsit, constructia de locuinte noi, in zone ce ar trebui sa fie urbane, dar in care lifturile nu functioneaza, curentul electric este intrerupt, apa calda si chiar cea rece nu curge, iar accesul la mijloacele de transport in comun este mijlocit de zeci de minute de asteptare in statiile supraaglomerate, produce in fond dezurbanizarea, caci neaga in fapt toate avantajele pe care confortul urban ar trebui sa le confere (si fara de care nici nu poate functiona) celor convertiti la civilizatia industriala. Si sa nu uitam ca aceste „neurbanizari“ afecteaza nu numai zonele noi, acum in constructie sau recent terminate, ci si zonele vechi, ce s-au bucurat pana nu demult de un relativ confort urban, si ca in aceasta perspectiva ele devin cu adevarat „dezurbanizari“. Un popor intreg este astfel scos, cu buna stiinta, de pe drumul dezvoltarii moderne si antrenat in directii contrare obiectivelor oficial formulate de conducerea sa politica.
Sunt astfel de sacrificii absolut inevitabile? Calcule simple arata ca „economiile“ realizate prin infometarea, infrigurarea si tinerea in intuneric (la propriu) a oamenilor muncii sunt practic nesemnificative, in raport cu risipa ce continua sa domneasca in falimentarul domeniu al industriei – si in special in ramurile siderurgiei si ale petrochimiei. Cateva procente din energia ce nu se refuza unor combinate ce nu aduc decat pierderi ar fi suficiente pentru acoperirea nevoilor de baza ale populatiei, cel putin la nivelul anilor trecuti.
Tot ce s-ar cere ar fi deci ca, in buna traditie umanista – ca sa nu mai vorbim de vocatia comunista – actuala conducere a PCR sa schimbe prioritatile care au dus la prezentul dezastru: sa puna omul, ca producator si consumator, cu trebuintele sale firesti, inaintea productiei ori aberantului „primat al exportului“, si nu in urma acestora, asa cum se intampla acum.
In concluzie, romanii ar trebui sa stie ca frigul din locuinte si din edificiile publice, intunericul de pe strazi si din magazine, dezorganizarea si neglijenta in care functioneaza autobuzele si troleibuzele si interminabilele cozi la carne, unt, branza ori lapte nu sunt numai rezultatul inevitabil al gravelor erori de elaborare si planificare a strategiei de dezvoltare economico-sociala a Romaniei in ultimii 15 ani: ele sunt, as spune, mai ales rezultatul unei stabiliri antiumane si antinationale a prioritatilor politicii economice, in conditiile in care, cu o incapatanare de neinteles, conducerea PCR refuza in continuare sa-si recunoasca esecul si sa ia masurile necesare de redresare a situatiei.
3. Voi vorbi numai in treacat despre datoriile externe ale Romaniei, niciodata citate oficial ca surse ale actualelor greutati, dar totdeauna evocate ca radacina a privatiunilor, cu corolarul firesc aparent ca, dupa achitarea lor cat mai grabnica, lucrurile isi vor lua cursul lor normal – adica bun.
Nu are rost sa mai discutam acum cine, cum si cand a contractat astfel de iresponsabile datorii; ceea ce este sigur este ca poporul – respectiv cetatenii de rand – nu au fost niciodata consultati in aceasta privinta si ca, deci, ar fi normal sa nu fie pedepsiti pentru faptul ca datoriile s-au aratat a fi imposibil de achitat in conditiile anticipate cu atata superficialitate.
Apare aici, inca o data, incompetenta celor ce si-au asumat raspunderea pentru conducerea tarii pe cai pe care ei le credeau – acum se vede cat de gresit – ale dezvoltarii. Din datele trunchiate disponibile, reiese ca datoria externa a Romaniei, desi substantiala nu este in masura sa justifice, singura, actualul dezastru economic. Evident, „greul“ valutei obtinute provine din exportul produselor agricole – export ce explica, in mare parte, penuria de produse alimentare pe piata interna; dar nicio politica de austeritate, oricat de dura ar fi, nu ar putea sa justifice privatiunile pe care conducerea PCR, le impune astazi poporului. „Economiile“ in caldura, lumina si sanatate sunt, in fond, false economii. Si daca s-ar calcula cate sanatati se subrezesc, cati ochi se distrug, cate utilaje se naruiesc – ca urmare a taierii pieselor de schimb din import – am vedea desigur ca, in fond, sub aparenta economiilor avem de-a face cu inspaimantatoare risipe, ce vor avea implicatii grave pentru viitorul tarii.
In plus, este greu de estimat in ce masura aceste economii pot contribui la achitarea mai grabnica a datoriilor externe ale tarii – iar cetateanul de rand, tinut departe de informatii realiste, are tot dreptul sa se intrebe cati dolari se economisesc in numele platirii datoriilor, din faptul ca in casa sa este frig si intuneric, iar camara sa de alimente – goala.
Si sa nu uitam ca toate aceste sacrificii sunt cerute cetateanului atunci cand, sub numele de „indeplinirea planului“, se atesta ca niciunul din factorii ce au dus la actualul dezastru economic nu este in fond modificat: siderurgia si petrochimia continua sa consume valuta fara sa produca, in vreme ce poporului i se spune ca trebuie sa faca economie la medicamentele din import – unele dintre ele absolut indispensabile.
Avem de-a face astfel cu aceiasi antiumana si antinationala schimbare a prioritatilor, pe care am descris-o inainte: omul cu nevoile sale este asezat in urma datoriei externe, si nu inaintea ei, asa cum este firesc – si cum de altfel este asezat de practic toate guvernele ce sunt confruntate cu aceste probleme.
Caci, desigur, nu numai Romania se gaseste in situatia de a fi nevoita sa ramburseze credite primite cu prea mare usurinta si prost folosite; iar elaborarea unei strategii realiste de achitare a acestor datorii este necesara. O astfel de strategie ar fi putut fi obiectul unei discutii deschise, in care conducerea, recunoscandu-si implicit erorile, ar fi putut apela la sprijinul poporului pentru trecerea acestei perioade grele. Si este probabil ca l-ar fi obtinut.
Conducerea PCR refuza insa si aici sinceritatea si luciditatea si, aruncand pe umerii poporului greul situatiei, reuseste sa micsoreze datoria externa, spre deliciul – justificat – al partenerilor externi. Dar, dupa 10 ani de austeritate, poporul roman se poate cu indreptatire intreba: cu ce pret?
Calcule simple arata ca „ceea ce se obtine“ din sacrificiile cerute poporului are drept efect economic numai o foarte lenta accelerare a achitarii datoriei externe. De ce oare, cand in toata lumea se vorbeste despre reevaluarea datoriilor externe – si poate chiar de moratoriu – tara noastra se grabeste atat de mult sa-si onoreze datoriile? Desigur, pot fi invocate argumente de prestigiu: conducerea noastra nu vrea sa-si recunoasca greseala. Mai mult decat atat, dovedeste ca isi achita datoriile, si inca rapid.
Dar, repet, cu ce pret?
Daca drept urmare a eforturilor de achitare atat de rapida a datoriei externe, tara se va vedea secatuita, cu capacitatile de productie demodate si ruinate – ca urmare a taierii importurilor de intretinere – cu rezervele de materii prime consumate – ca urmare a fortarii nerationale a ritmurilor de extragere – cu starea de sanatate a populatiei grav afectata – ca urmare a nesocotirii nevoilor de baza, de hrana, incalzire, sanatate si educatie –, nu inseamna oare aceasta condamnarea definitiva la subdezvoltare pentru urmatoarele decenii?
Oare nu da nimanui de gandit faptul ca nimeni, nici in tarile cele mai indatorate – ca cele din America Latina, de pilda – nu s-a gandit sa adopte astfel de strategii drastice de achitare a datoriei externe, cu posibile urmari catastrofale de termen lung pentru propriul popor?
In rezumat, deci, trebuie sa spun ca, dupa parerea mea, problema datoriei externe – ca parte integranta a crizei economice provocate de strategia gresita de dezvoltare preconizata de actuala conducere a PCR – este departe de a fi problema-cheie a actualei situatii a tarii. Invocarea ei drept sursa a actualelor dificultati dovedeste insa, in mod indirect, aceeasi schimbare a prioritatilor firesti, practicata de actuala conducere a PCR, gata sa aseze argumente de prestigiu – ca cele privind „obrazul tarii in fata partenerilor externi“ – inaintea grijii pentru sanatatea si bunastarea propriului popor.
4. Starea economica a Romaniei, in 1985, este dominata deci, dupa parerea mea, de urmatoarele fenomene:
a) o continua adancire a crizei economice ca urmare a perseverarii de neinteles in continuarea strategiei de dezvoltare economica imaginata la inceputul anilor '70, strategie gresita, responsabila pentru actualul dezastru economic;
b) o incercare continua a conducerii PCR de a arunca povara crizei pe umerii maselor largi, ale caror nevoi trec totdeauna dupa prioritatile acordate productiei si exportului, atitudine cu efect pur economice discutabile, dar cu imense consecinte negative pentru viitorul natiunii noastre.
Se pune, astfel, in mod firesc intrebarea: este oare actuala conducere a PCR intr-adevar constienta de amploarea si implicatiile acestor fenomene? Si daca este, de ce nu ia ea insasi masurile necesare de ameliorare, daca nu chiar de insanatosire, a situatiei?
Evident, un profesionist, ca cel ce semneaza aceste randuri, fara acces direct la ceea ce gandesc guvernantii nostri, nu poate da decat raspunsuri ipotetice si speculative la aceste intrebari.
Primul raspuns posibil ar fi ca, dupa doua decenii de dominare autoritara, actuala conducere a PCR, a pierdut, practic, legatura cu realitatea romaneasca, si ca deci nu este informata asupra situatiei. Leganat de ambitiile si de visele sale de a juca un rol pe arena mondiala, conducatorul Romaniei, obisnuit de cei pe care i-a ales drept sfetnici sa nu auda vorbindu-se decat despre geniul, clarviziunea si eroismul sau, nu stie ce se intampla de fapt in tara. Iar cei insarcinati sa-l informeze corect nu-i aduc la cunostinta, de pilda, comentariile pe care le fac sutele de cetateni ce asteapta cu zecile de minute troleibuzele si autobuzele la ora 7 dimineata, in intuneric si frig, dupa ce si-au parasit apartamentele inghetate, cu lumina intrerupta, dupa cozile la paine sau branza, spre a ajunge in halele uzinelor ori in birourile tot inghetate si tot intunecate, unde li se mai si vorbeste despre „succesele anilor lumina“.
Dupa cum cei insarcinati sa-l informeze nu ii aduc la cunostinta conducatorului Romaniei nici comentariile ziaristilor si oaspetilor straini, unii dintre ei chiar prieteni ai tarii, ce nu inteleg cum de nu se face nimic pentru a opri acest dezastru ce bantuie una dintre cele mai atasante tari europene.
Ar trebui sa conchid ca actuala conducere a PCR, neinformata asupra situatiei economice reale, ia masurile de austeritate ce lovesc atat de crunt in nivelul de trai al oamenilor muncii cu aceeasi inconstienta cu care vorbeste despre „marile succese obtinute“ si ca, deci, nimeni nu realizeaza ce insemneaza, in fapt, de pilda „reducerea consumului casnic cu 50% pentru cetateanul roman, atat de aspru pedepsit (daca il comparam cu vecinul sau bulgar ori maghiar) pentru unica vina de a-si fi urmat, fara sa cracneasca, conducatorii in promisiunile carora a crezut. Este iarasi probabil ca, in deplina necunoastere, conducerea PCR crede intr-adevar ca, realizand exemplar planul, situatia economica se va ameliora – uitand ca tot realizarea planurilor a fost ceea ce a produs prezentul dezastru si ca, deci, asa cum urmand neabatut si revolutionar linia trasata de PCR, in anul 1985 am dus-o cu mult mai greu decat in 1984 si 1983, nu exista motive sa credem ca in 1986 nu ne va fi si mai rau decat in 1985. O umbra de indoiala privind „lipsa de informare“ a celor de sus asupra situatiei de fapt ar putea proveni din marea grija pe care conducerea o manifesta fata de ea insasi, in aceste vremuri grele; intr-adevar, criza nu pare a fi afectat in niciun fel traiul conducatorilor.
Am sa trec si peste amanuntul, pe care as vrea sa il cred nesemnificativ, ca in timpul acestei perioade de austeritate, in capitala tarii se construiesc palate (!), iar presa internationala vorbeste (oare chiar fara nici un temei?) despre destinul tragic al atator monumente istorice – actiuni greu de impacat cu economiile la devize pe seama medicamentelor si aparaturii medicale, a cartilor de specialitate, reclamate de politica financiara si in actualul cincinal.
Un al doilea raspuns posibil ar fi acela ca, informata fiind asupra situatiei economice si a starii de spirit a populatiei conducerea tarii ia totusi masurile atat de impopulare ca cele din ultimul an, convinsa fiind de oportunitatea lor.
Aceasta oportunitate poate fi estimata pe mai multe planuri. In primul rand, data fiind evidenta incompetentei profesionale a sfetnicilor, se poate intampla ca sacrificiile cerute populatiei sa fie considerate necesare din punct de vedere economic. Faptul este iluzoriu, asa cum am aratat inainte. Dar se poate intampla ca si aceste masuri, ca si starea de razboi pe care o implica sa fie considerate oportune sub unghiul impactului pshihologic. Intr-adevar, o populatie subalimentata si infrigurata, cu venituri si servicii controlate dupa bunul plac al statului – deci al conducerii sale – pare a fi mai usor de intimidat si de manipulat decat o populatie prospera, care isi permite sa-si reclame drepturile. Masurile de austeritate cerute de conducere apar, deci, ca demonstratii de forta, menite a arata, atat celor din interior, cat si celor din exterior, ca actuala conducere este deplin stapana pe situatie, ca isi poate permite orice – chiar masurile cele mai incredibil de impopulare – ca nu intentioneaza sa schimbe nimic si ca, deci, ramane singurul interlocutor valabil, pentru toata lumea.
As adauga: cu unele corective. Caci nici masurile de forta, nici mizeria poporului nu pot insanatosi economia romaneasca, angajata de 15 ani pe directii gresite; si, deci, nu pot amana la nesfarsit ceasul (inevitabil ) al adevarului. E drept, poporul si-a urmat orbeste conducatorii vremelnici, care s-au aratat atat de putin competenti si nu a pus inca, intrebarea fireasca: oare se mai poate acorda incredere unei conduceri ce a dus tara in starea in care se afla ea acum si care, in plus, refuza sa priveasca adevarul in fata si sa actioneze in consecinta? Oare chiar trebuie sa punem in joc prezentul si viitorul (biologic) (al) poporului roman, numai spre a nu pune conducerea Romaniei de azi in situatia (omeneasca) de a recunoaste ca a gresit si de a incerca sa schimbe cursul lucrurilor?
Sociologii polonezi elaborasera, prin anii ’60, un indicator (global) al „nemultumirii maselor“; folosind acest indicator, ei au prezis tulburarile din 1970 si 1976, ce au dus, in fond, la actuala situatie din Polonia. Desigur, Romania nu este Polonia, si orice apropieri simpliste sunt riscante.
Dupa opinia mea insa, gradul de nemultumire al poporului roman a atins nivelul critic. Sa mergem mai departe asa, indeplinind revolutionar planuri gresite, ce ruineaza economia si adancesc mizeria populatiei, nu se mai poate. Si orice pas inainte spre aceasta directie gresita poate face – o spun cu toata responsabilitatea – sa curga sange romanesc.
iarna 1985