Sari la conținut

In apele politicii

articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24
» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu


Cu cateva exceptii ce confirma aceeasi regula trista, destinul politic al scriitorilor sedusi de putere – seductie secreta unsa insa, in cele mai dese cazuri, cu alifii si parfumuri patriotice – a sfarsit prost, daca nu chiar dezastruos. Geniul politic al scriitorului se consuma in cartile lui: in realitatea cea de toate zilele poate sa fie funest. S-au vazut cazuri. Si, cand nu e asa, asistam siderati la idei si reactii grotesti. Ajuns pentru scurt timp seful unui guvern marioneta, „apostolul neamului“, profesorul Nicolae Iorga, le va arunca in obraz institutorilor veniti la mare sa i se vaite de efectele deplorabile ale „curbei de sacrificiu“ a salariilor: „daca nu mai rabdati, aruncati-va in mare!“. Cinismul nu-i ultima insusire a mintilor geniale. Dar din amestecul in afacerile dreptei legionare s-a ales cu un glont in cap. Lamentabila a fost si prestatia politica a marelui poet Octavian Goga, „poetul patimirii noastre“. Doar ca nationalismul sau curat dinaintea marii uniri incepuse sa devina caduc spre mijlocul secolului XX, atunci cand, purtat de „apele politicii“, se lasa incartiruit de o miscare nefasta si intr-un efemer guvern minoritar demis fara multa vorba de Carol al II-lea. Potrivit unui scenariu menit sa devina obsesie nationala ce nu-l ocoleste nici pe Eminescu, poetul ar fi murit otravit, din ordinul aceluiasi monarh, la restaurantul New York din Cluj. Versiunea aceasta, bazata pe marturii incontrolabile (a lui Dimitrie Ciurezu, colaborator si secretar personal al poetului, a Veturiei Goga) e sustinuta de Dan Brudascu in ultimele numere ale revistei „Saeculum“. Mai interesante decat „scenariul“ sunt insa notele documentare ale autorului despre relatia lui Goga cu Clujul universitar. Poetul era, cum scrie Dan Brudascu, „atras de tumultul salbatic al arenei politice“ atunci cand, cu prilejul decernarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii clujene (1932), se propune aducerea lui Goga la Facultatea de Litere si infiintarea, special pentru el, a unei catedre de Cultura Romana Moderna. Lucrul se si intampla, iar pe 22 ianuarie 1937 poetul depune juramantul de profesor titular intr-o atmosfera de patriotism solemn, salutat, ca si mai inainte, cu mare entuziasm de profesori si cursanti. Cere crearea unui post de asistent personal, participa la o sedinta a Consiliului Facultatii de Filosofie si Litere, face doua comunicari care „se bucura de interes“, anunta ca „va pune la dispozitie intreaga sa leafa in vederea creerii unui institut national pentru studentii romani“, da unele indicatii in legatura cu catedra si structura cursului subliniind apasat ca, in esenta, vrea sa fie „profesor de simtire romaneasca“, intrucat, atrage el atentia, „sunt unele natiuni aici, mostenite, cari trebuiesc eliminate, trebuind sa se puna in lumina specificul national, ceea ce nu ar exclude universalul“. De aceea, rectorul spune ca proiectatele cursuri ar trebui sa aiba in vedere intreaga studentime universitara, nu numai pe cei de la Facultatea de Filosofie si Litere“, iar alt profesor propune ca, nici mai mult nici mai putin, „acest curs sa fie obligatoriu, inscris in index si frecventat“. I. Lupas sustine si el ca „ar fi bine ca pentru studentii de la Litere sa fie declarat obligatoriu. D-sa propune si un seminar“. Cum sa nu fie obligatoriu – inclusiv examenul – un curs de „simtire romaneasca“! Din fericire pentru autonomia universitara si potrivit exigentelor stiintifico-academice ale disciplinelor de studiu, Consiliul decide insa inscrierea libera a cursurilor pentru studentii de la Litere, fara obligatii de examene si cu frecventa libera pentru studentii de la toate facultatile. Cam la atata se reduce activitatea universitara a poetului, mult prea inglodat in datorii politice pentru ca entuziasmul initial sa poata avea urmari consistente: un mare si patriotic foc de paie. In pofida somatiilor decanatului, Goga nu-si tine cursurile, absenteaza (ca sa nu spunem altfel) masiv, in fine, nu-si ia in serios obligatiile. Ion Chinezu noteaza ca „Goga se ocupa cu ideea sa-si dea demisia…e revoltat de o adresa intr-adevar stupida a decanului. Oamenii astia sunt de o prostie exasperanta. Dar si Goga e purtat de apele politicii in asa fel incat nu-si mai apartine“. Cum stim, Goga se va ineca de-a binelea in „apele politicii“. Insa oamenii aceia „de o prostie exasperanta“ nu faceau, bietii, decat sa-l roage sa-si prezinte cursurile, „sa-si ia in serios obligatiile“. In acelasi timp, Ion Chinezu, asistentul lui Goga, incearca zadarnic sa ia contact cu „seful“ sau: „ma cheama la Ciucea si n-are timp sa stea de vorba cu mine fiindca acolo stau in permanenta cate 10-12 politicieni. La Bucuresti barem e o nenorocire“. Considerandu-se sicanat de insistentele decanului de a-si lua in serios obligatiile, „seful“ de la Ciucea se decide sa raspunda ingratitudinii si sa puna capat situatiei inaintandu-si demisia la minister unde se plange de irespectul decanului care si-a permis a-i trimite chiar si „articole din recenta lege a invatamantului universitar, cu scopul „de a ma feri de surprize neplacute“„. In consecinta, poetul isi exprima gratitudinea fata de ministru (I. Petrovici), care, el, „a fost calauzit de o prea magulitoare apreciere a straduintelor mele intelectuale, socotind ca in imprejurarile tulburi de astazi, tinand din cand in cand prelegeri la Cluj, as putea contribui la indrumarea tineretului intr-un sens dorit de ideea consolidarii noastre de stat“. Ministrul respinge insa demisia: „Nu se rezolva. Catedra creata de Parlament dlui Octavian Goga nu are caracterul catedrelor obisnuite. E un curs de cultura generala, facut in numele unei bogate experiente si a unui talent verificat, care nu comporta examene si forma didactica a altor cursuri. Se intelege de la sine ca acest curs ramane in afara de obligatiile legii, in ce priveste numarul de ore si asezarea lor. Demisia se respinge si Facultatea de Litere e obligata sa se conforme“. Cum sa nu se „conforme“ Facultatea de Litere la ordinul ministrului dintr-un guvern condus, la acea data, de prim ministrul Octavian Goga?! „Evenimentele s-au precipitat“ – scrie Dan Brudascu in documentarul sau pasionant si instructiv din „Saeculum“: „La 10 februarie 1938, cu lipsa de tact (!) cunoscuta, Carol al II-lea demite guvernul minoritar Goga-Cuza. Sacrificarea sa neasteptata va afecta foarte mult sensibilitatea poetului politician. De aceea, indurerat, acesta va lua in considerare inclusiv auto-exilul in Elvetia“. Nu se va „auto-exila“, desi cel mai bun exil ar fi fost universitatea clujeana si promisele cursuri de „simtire romaneasca' pentru noile generatii. Dar n-a fost sa fie. Seductia puterii si „apele politicii“ in care a ales sa se balaceasca marele poet si nu „lipsa de tact“ a lui Carol au condus la inec barca politica a cantaretului „patimirii noastre“. A patimit el insusi, ca si marele Nicolae Iorga, de ravagiile unei impulsiuni se pare ca irepresibile: prestatia politica in functii de decizie a acestor mari romani a fost ea insasi lamentabila. Marele poet al patimirii noastre a fost primit cu bratele deschise de Clujul universitar. I s-au organizat manifestari omagiale, discursuri, festivitati cu participare numeroasa, adevarate sarbatori destinate poetului national. Nu si politicianului cu acelasi nume. N-a apucat sa devina, in intelesul propriu al cuvantului, „o glorie a universitatii clujene“. Poetul moare la 7 mai 1938. La 1 octombrie 1938 se deschide lista de subscriptie pentru monumentul lui Octavian Goga. Monumentul n-a fost ridicat atunci, ci abia acum, spune cu modestie Dan Brudascu: „Am folosit calitatea pe care am detinut-o in perioada 1997-2000, in cadrul municipalitatii clujene si am reusit, la 10 mai 1998, dezvelirea unei placi memoriale plasata pe cladirea actuala a Facultatii de Litere si a unui bust situat in fata Casei de Cultura a Studentilor din Cluj Napoca“. Autorul nostru protesteaza cu sfanta indignare fata de ce a descoperit la Arhivele Nationale din Cluj Napoca: o fituica imunda la adresa poetului adorat, protestul ignar din 27 ianuarie 1937 al unei grupari nationaliste de extrema dreapta intitulata Liga Sacra Nationala, care isi lua ca insemn zvastica. Dan Brudascu reproduce stupidul text ca dovada ca „adevarata extrema dreapta din Romania“ era cea reprezentata de Liga Sacra si nu de „cel etichetat cu usurinta drept extremist“, poetul Octavian Goga: comparatie total neinspirata. Iar a „combate“ mizeriile paranoice si agramate ale unui A. Vasilescu-Lascar e cel putin jenant. Lasati-l sa moara in Arhive…