Sari la conținut

Disidenti, judecatori, manelisti politici

articol aparut in Cultura, nr. 56 din 2007-01-24
» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Cu cateva zile inainte de Craciun, am primit de la doamna Viorica Oancea un memoriu inedit, pe care fratele ei, Mihai Botez, l-a adresat in 1985, Cabinetelor 1si2. Ma simt onorat sa public Memoriul precum si scrisoarea ce-l insoteste, in numarul de fata al revistei „Cultura“. Doamna Viorica Oancea este deceptionata ca numele lui Mihai Botez lipseste de pe lista oponentilor regimului comunist, citita de presedintele Romaniei in fata Parlamentului. In ceea ce ma priveste, am ascultat la randu- mi, si cu mare atentie, tot discursul presedintelui, dar ma grabesc sa spun deschis ca nu m-am asteptat ca pe lista respectiva sa figureze si numele lui Mihai Botez, chiar daca toti sau aproape toti „judecatorii“ l-au cunoscut, iar unii s-au bucurat la propriu de sprijinul sau. Sigur, nici un bine, nici o fapta buna nu raman nepedepsite, as putea spune si eu ca atatia alti patiti, dar explicatiile sunt ceva mai complicate.

Cei ce au comentat cuvantarea nu au observat aceasta de neiertat absenta, in timp ce altii au incercat sa ma consoleze spunandu-mi: „Nu vezi in ce tara traim?“ In vremurile combatute cu duritate in Raport, in locul acestei replici se arata conspirativ cu degetul in sus: Ceausestii erau vinovati de toate, noi, fireste, de nimic. Astazi, vina nu poate fi decat a tarii.

J. Ellenstein – filozof marxist frecvent citat inainte de Revolutie –, era de parere ca „popoarele subdezvoltate produc socialism subdezvoltat“ si, as adauga eu, capitalism subdezvoltat, asa cum este la indemana oricui sa observe. Dupa Revolutie, surogatele, inlocuitorii au disparut din alimentatie, dar s-au instalat trainic in toate domeniile vietii politice, sociale si culturale. Vorba a devenit mai importanta decat fapta. Cei cu mentalitate de sluga, nu-si pot inchipui ca au existat si ca mai exista inca oameni liberi care servesc dezinteresat idei, credinte si nu stapani. In buna traditie damboviteana, circarii, farsorii si pitorestii au confiscat majoritatea spatiilor consacrate informarii opiniei publice si dialogului, incat lasa impresia ca ar fi facut ceva, ca vorbele lor au acoperire in fapte, ca au o opera, un suport din sfera trainiciei, ca se bazeaza pe legi si pe morala. Modelele, zeii tutelari ai momentului s-au recrutat din randurile lor, astfel ca stachetele pot fi sarite de oricine, ele nefiind ridicate de performeri, ci de politicieni si de atat de activele grupuri de interese. Multi condamna azi comunismul si Securitatea cu aceeasi usurinta si nerusinare cu care le-au servit, de parca s-ar afla in fata unui popor fara memorie. E bine totusi sa ne reamintim ca si politicienii „epocii de aur“ au crezut ca au contract cu eternitatea, ca si ei au ascuns adevarul, populand cu eroi de opereta si cu acte de eroism inventate jumatatea lor de veac. Ce s-a ales de cartile care-i slaveau, de istoriile falsificate de pofta lor de glorie? Sigur, traim in spatiul geografic, spiritual si moral al scrisorii pierdute si gasite, al cacealmalelor si al rafuielilor ce amintesc de filmele cu traficanti de droguri, de lumea celor ce raman in viata sau castiga daca trag primii. Prin urmare, toate cate se petrec aici poarta amprenta moravurilor locului si pentru ca acestea sunt insotite de un zgomot asurzitor, prea putini aud cum trece istoria pe langa ei. Mai ales ca la noi importanta este doar clipa. Intr-un asemenea context, pare de la sine inteles ca si Raportul Comisiei respective, in ciuda unor capitole reusite, s-a conformat „imperativelor“ politice ale acestui moment.

Daca turnatorii „nostri“ sunt mai buni decat turnatorii „lor,“ cum s-a dovedit in presa „independenta“ ca urmare a dosariadei, era normal ca si disidentii „nostri“ au fost mai buni decat ai „lor“! Mihai Botez a facut parte dintr-o specie rara de disidenti, chiar neintalnita pe la noi, al caror model genial a fost fizicianul Andrei Saharov, „constiinta Rusiei si a lumii contemporane“, cum il numea Adam Michnik. Mihai Botez a vrut sa fie liber si s-a purtat ca un om liber, responsabil, intr-un univers concentrationar. Nu a vrut sa plece din tara si nu a strigat de dragul spectacolului, pentru a smulge aplauzele galeriei, ci, cu solida-i pregatire stiintifica, facea analize logice in care-i punea pe conducatorii de atunci fata in fata cu propriului lor esec. Timp de un deceniu, in zeci de memorii si scrisori adresate autoritatilor vremii, citite apoi la „Europa libera“, in sutele de interviuri acordate unor prestigioase si influente publicatii straine, a dezvaluit esecurile politicii economice, sociale, culturale si de cadre ale partidului si, fireste, ale conducatorilor lui. A fost agresat, retinut de sute de ori, amenintat, deportat la Tulcea, dar si-a continuat cu acelasi curaj drumul impotriva curentului, „contestatia solitara,“ caci, din pacate, la „Memoriul intelectualilor romani“, redactat in 1979, nu i s-a alaturat nimeni. La controlul medical din 1988, facut la Washington, medicii l-au intrebat daca lucreaza la o centrala atomica deoarece radiatia pe care o emana depasise cu mult limitele normalului. Fusese iradiat, aceasta a fost concluzia medicilor americani si, probabil, una din cauzele disparitiei lui premature.


Mihai Botez a fost una din mintile cele mai sclipitoare pe care am avut privilegiul sa le intalnesc. Era un om de o mare cultura si generozitate, un prieten desavarsit care si-a respectat ideile chiar si in cea mai absurda dintre lumi. Cine doreste sa-l cunoasca asa cum a fost, cine doreste sa cunoasca crezul sau moral si intelectual, motivatiile adanci ale revoltei sale sa citeasca macar prefata scrisa in 1993 la „Memoriile“ lui Andrei Saharov, ca pe o autobiografie spirituala. Iata ce scria Mihai Botez despre actiunile marelui fizician sovietic si, totodata, explicandu-se pe sine: „K.G.B.-ul stia mai bine decat oricine ca A.D. Saharov nu era un agent destabillizator, manipulat de inamicii din exterior ai puterii sovietice, ca nu urmarea obtinerea unor avantaje personale, materiale ori din ordinea publicitatii – si ca nu primea nici o rasplata de la nimeni pentru curajul sau civic. (…) Marele fizician nu a amestecat niciodata criticile la adresa sistemului sovietic cu cele la adresa poporului si culturii ruse; iar tonul sau in dialogul cu lumea libera nu era deloc tonul slugarnic si umil al celui ce striga dupa ajutor, ci tonul masurat si responsabil al medicului ce pune un diagnostic si il comunica si colegilor.“ Pornind de la propria sa experienta, dar si de la a altor disidenti adevarati, Mihai Botez era de parere ca cel mai periculos dusman al comunistei „gandiri captive,“ cum o numea Ceszlaw Milosz, nu este „gandirea anti-comunista, ci gandirea independenta; aceasta emancipeaza cu adevarat spiritele si face posibila renasterea.“

Faptele trecute in „Fisa de disident“, prezentata in fata Serviciului de Emigrare si Naturalizare al Statelor Unite si publicata acum in paginile revistei noastre, ilustreaza cu prisosinta un mod de a fi si de a gandi al unui disident autentic, poate cel mai important. Nu vreau sa ma intreb unde erau si ce scriau in acel timp o parte dintre marii lui „judecatori“ de azi, desi ar cam fi necesar.

Alt motiv pentru care Mihai Botez a fost „uitat“ – de fapt exclus – din enumerarea pomenita este, fara indoiala, apropierea de presedintele Ion Iliescu, faptul ca a acceptat sa reprezinte Romania noua la Natiunile Unite si, mai tarziu, la Washington. Cine se va opri, fie si in fuga, asupra faptelor trecute in Fisa, va intelege imediat ca explicatia riscurilor asumate, activitatea anti-comunista pe fata, timp de un deceniu, trebuie cautata in imensa lui dragoste de tara. Asa stand lucrurile, era normal sa se puna in slujba ei si in libertate, intocmai cum se socotise dator sa o faca si in vremea dictaturii, cand nimeni nu prevazuse caderea comunismului si, deci, nu putea miza pe vreun avantaj dupa ce acesta va deveni istorie. Cat despre „relatia“ cu presedintele Iliescu, opiniile lui Mihai Botez erau, as spune, rationale si de bun-simt: presedintele statului a fost ales democratic, prin vot, de populatia tarii si, in consecinta, tot votul il putea indeparta. Pentru aceasta, opozitia trebuia sa aleaga un contracandidat capabil sa-i faca fata, sa-l invinga si, totodata, sa-i asigure o retragere onorabila, demna care sa nu-l oblige sa se cramponeze de putere. Plecand de la ideea ca niciodata nu va veni la putere un presedinte sau un guvern care sa placa tuturor, logic este sa-ti ajuti tara cand este mare nevoie, cand poti, chiar daca trebuie sa mergi impotriva valului. Sigur, despre Mihai Botez au mai circulat si alte insinuari de prost gust care nu merita nicio atentie. Dosarul lui de Securitate nu s-a gasit inca, dar nu am nicio indoiala ca Mihai Botez nu poate avea un chip diferit de cel pe care ni-l contureaza faptele si textele ramase de la el. Ma intreb insa daca nu cumva cei ce l-au urmarit si turnat mai sunt inca activi si, odata cu dosarul, ar putea fi gasiti si ei. Cu certitudine, printre numerosii anticomunisti postdecembristi…