Piromanii fac pe pompierii
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura politica »
Autor: Dan Ungureanu
„La inceput parea o idee buna“ – expresie populara.
Molière a creat, in „Bolnavul inchipuit“, o scena de cateva replici, care depaseste cu mult, ca inteligenta, tratatele de politologie ale lui Samuel Huntington si Henri Kissinger.
Un tanar medic isi sustine, in latina de balta, teza de doctorat.
Comisia, serioasa, il intreaba cum se trateaza cutare boala.
– Se ia sange, se dau purgative, se face clisma.
– Dar daca boala, incapatanata, nu vrea sa se vindece?
– Se ia din nou sange, se dau alte purgative, se face iarasi clisma.
– Si daca boala tot nu se vindeca?
– Se ia mai mult sange, se dau mai multe purgative, si iarasi clisma!
„Resaignare, repurgare, et reclysterizare!“ zice doctorul Diafoirus.“
In psihologia sociala, persistenta intr-o decizie gresita e un fenomen de mult studiat si destul de bine cunoscut.
Escalation of commitment inseamna continuarea irationala dupa o decizie initiala rationala. Cineva a facut reparatii generale la masina, si dupa aceea masina are un accident destul de grav. Proprietarul poate s-o abandoneze, sau sa investeasca, din nou, in reparatii, mai mult decat costa masina noua, doar pe motiv ca deja a investit atat de mult in ea. Sau sa continui sa joci la ruleta / sa continui sa licitezi doar pentru ca deja ai inceput si pari a fi pe calea cea buna… Medicul Diafoirus nu are indoieli. Devreme ce a inceput sa trateze bolnavul, n-o sa se lase acum, cand insanatosirea lui e aproape. Medicul Diafoirus se auto-manipuleaza.
Pe 11 septembrie 2006, presedintele american George Bush le-a promis concetatenilor sai ca o sa-i scape, odata pentru totdeauna, de terorism.
In momentul de fata, numarul soldatilor americani ucisi in Iraq e egal cu numarul victimelor de la World Trade Center.
Statele Unite au cheltuit, pana acum, 380 de miliarde de dolari cu razboiul din Iraq. Razboiul civil dintre sunniti si siiti, declansat dupa ocupatie, a facut si el aproape patru sute de mii de morti. Cei douazeci de mii de soldati americani raniti, sutele de mii de irakieni care au parasit tara intre timp au scapat ieftin.
Presedintele american trebuia sa promita astfel:
„Va promit ca pentru fiecare american ucis in atentatul de la WTC
– o sa mai trimit la moarte un soldat american,
– o sa mai trimit la moarte cel putin doua sute de irakieni,
– o sa aruncam pe foc mai mult de o suta de milioane de dolari,
– o sa ranim cel putin patru sute de irakieni,
– o sa se exileze trei mii de irakieni,
– o sa mutilam cel putin sapte soldati americani,
– o sa-i aduc la putere in Iraq pe siitii fundamentalisti pilotati de Iran“
Pericolul terorist intre timp n-a scazut cu nimic, ci doar s-a mutat la irakieni. Pentru irakienii de rand, a merge la piata, la scoala, a lua autobuzul ori a sta la rand sunt indeletniciri de-a dreptul aventuroase. Americanii le-au procurat, fara efort, mii de morti pe an. Dupa ce au aprins razboiul civil din Iraq, piromanii se joaca acum de-a pompierii voluntari. Razboiul de gherila si activitatile teroriste sunt asimetrice fata de razboiul conventional: o armata conventionala care nu castiga, pierde. O gherila sau un grup terorist care nu pierde, castiga.
Un membru al Armatei Republicane Irlandeze, IRA, zicea:
„Eu pot sa-i pun reginei o bomba cand vreau. Ei in schimb trebuie s-o pazeasca tot timpul, fara incetare“.
Nu, Saddam Hussein nu avea arme de distrugere in masa. Nu, Saddam Hussein nu a colaborat cu organizatia terorista Al-Qaida. Nu, inlaturarea lui de la putere n-a dus la imbunatatirea vietii in Iraq, nici la libertate, nici la democratie, nici la prosperitate. Siitii totdeauna o sa voteze cu partidul siit. Kurzii vor vota totdeauna cu partidul kurd. Libertatea de a alege in Iraq e iluzorie, e ca libertatea gospodinei care poate alege intre Ariel cu aroma de lamaie sau Tide cu aroma oceanica.
Nu, Ossama ben Laden n-a fost prins. Mai ii pasa cuiva de el? Isi mai aduce cineva aminte de el? El, pretextul razboiului, a fost uitat. Mai isi aduce cineva aminte de Abu-Musab Al-Zarkawi ? La un moment dat, parea diavolul in persoana, orchestratorul tuturor atentatelor sangeroase din Iraq. Dupa uciderea lui, atentatele au continuat cu aceeasi insangerata intensitate, fara schimbare. Asa s-a intamplat si dupa prinderea lui Saddam – Saddam, presupuneau diversi analisti americani, inocenti sau cinici, dirijeaza insurectia din Iraq, prinderea lui va aduce pacea. La fel s-a intamplat cu celebra campanie din Afghanistan, din decembrie 2006, cand talibanii au fost nimiciti – campanie uitata imediat, fiindca, de fapt, n-a avut nici un rezultat decisiv.
De fapt, americanii gresesc cautand capi, responsabili, rai, creiere, conducatori, eminente cenusii. Exista o ura generala anti-americana in Orientul Apropiat, care secreta singura miscari de rezistenta, numite grupuri teroriste de catre adversari.
In momentul de fata, deja, nu mai conteaza daca deciziile initiale au fost rationale sau nu. Persistenta in ele, angajamentul, staruinta de dragul staruintei au fost irationale. Perseverenta, cand isi uita obiectul, devine incapatanare, iar incapatanarea, obsesie, iar obsesia, comportament obsesiv-compulsiv.
Armata americana este impotmolita si in Afghanistan. Talibanii revin, incet incet. Armata sovietica a stat aici zece ani, intre 1979 si 1989, fara a reusi sa controleze teritoriul, si acelasi lucru se intampla si azi. Armata americana s-a impotmolit aici abia de cinci ani, si probabil va mai ramane aici alti zece (americanii pun mai mare pret pe perseverenta decat sovieticii) fara ca sa schimbe nimic si fara sa priceapa nimic.
Deocamdata, pe langa femeile si copiii afghani si irakieni omorati din greseala (statul american plateste generoasa suma de cinci sute de dolari despagubiri pe cap de copil omorat din greseala), soldatii americani, din 2000 incoace, au mai invins si alti dusmani.
Pilotul Harry Schmidt a ucis, cu al sau F-16 de mare precizie, patru soldati canadieni, si a mai ranit opt (a fost pedepsit cu patru saptamani consemnare la domiciliu), in aprilie 2002.
Un alt pilot a ucis alti patru canadieni in septembrie 2006, dar n-a reusit sa raneasca decat sase. A doua zi, intr-o ambuscada, alte trupe americane au reusit sa ucida un soldat canadian si sa raneasca alti treizeci. Dintr-un total de 32 de soldati canadieni ucisi in Afghanistan, americanii au doborat abia zece, alti zece au murit in accidente de masina sau de elicopter, iar talibanii n-au reusit sa omoare mai mult de doisprezece. In total, in primul razboi din Golf, americanii au ucis noua soldati britanici (nu mai mult decat irakienii), sase americani in 2001, in Kuwait, patru canadieni in 2002, vreo patru britanici in 2003, in 2005 – doi sergenti bulgari si un general-maior italian, Nicola Calipari. Hamid Karzai a scapat doar cu rani usoare, dar unul din bodyguarzii lui a fost nimerit in plin.
Zidul
Zidul, in genere, e construit prin doua mijloace concurente, sudoarea zidarilor si increderea viitorilor proprietari in zid.
Cel mai impresionant dintre ziduri e Marele Zid Chinezesc. L-a inceput, imparatul Shi Huang Di, in secolul III inainte de Hr. Urmasii lui l-au lungit, petecit, adaugit si intretinut, timp de mai bine de un mileniu. Nu e, totusi, de prisos sa adaug ca n-a folosit la nimic. In secolul XIII, mongolii nu i-au acordat nici o atentie cand au cucerit China, bucata cu bucata, intre 1205 si 1279. Nici in 1644 cand manciurienii lui Nurhaci cuceresc si ei China, si instaleaza, pentru trei secole, dinastia Ching.
Nici mongolii, nici manciurienii nu erau popoare numeroase. Mongolii n-au fost niciodata foarte multi. Manciurienii au fost intotdeauna putini. Erau, insa, popoare de calareti nomazi, oameni darji si curajosi, carora nu le era frica de ziduri, vizibile sau nu din cosmos, nici de statistici, care (si atunci, si acum) aratau ca chinezii sunt poporul cel mai numeros de pe glob.
Un alt zid familiar noua este linia Maginot, impresionanta fortareata prelunga, construita de francezi de-a lungul granitei cu Germania in perioada interbelica. Adolf Hitler s-a gandit s-o ocoleasca, prin Belgia. De atunci, linia Maginot reprezinta ridicolul gandirii strategice si tactice franceze. De folosit, unele parti din linia Maginot folosesc si azi, ca ciupercarii; linia Maginot e o ciupercarie care a costat aproximativ trei miliarde de euro. La fel, zidul Berlinului, care, desi mai scurt decat linia Maginot, a folosit totusi timp de aproape treizeci de ani, intre 1961 si 1989, pentru ca ulterior sa fie vandut in bucati amatorilor de suveniruri.
Doua alte ziduri se construiesc acum : unul care chipurile separa Israelul de Cisiordania (aflata tot sub ocupatie israeliana) si unul care separa Statele Unite de Mexic. Primul e destinat anexarii de facto a unei jumatati din Cisiordania la Israel. (Cisiordania are 5600 kmp, cam cat un judet din Romania). Al doilea, impiedicarii imigratiei mexicane in Statele Unite. Vor avea, ambele, aceeasi soarta ca si Marele Zid Chinezesc, zidul Berlinului si linia Maginot – vestigii inutile ale unui efort inutil.
Razboiul orwellian al cuvintelor
S-a folosit in 2006 cuvantul terorist, atat de aiurea, incat mie nu-mi mai spune nimic. In Uniunea Sovietica puteai zice „fasista“ tuturor celor care nu-ti placeau. In Romania de dupa 1990 se foloseste „cripto-comunist“.
De profesie sunt lingvist, si am citit destule tratate de naratologie. Numai in povesti cei buni se lupta impotriva celor rai. in lumea reala, exista interese care se ciocnesc cu alte interese – nici unele nu-s mai breze. Cand George Bush povesteste ca el conduce coalitia celor buni contra celor rai, adorm. Ceea ce guvernele SUA si ale Marii Britanii sugereaza e ca teroristii sunt insetati de sange, fanatici, negri in cerul gurii, si ca le put picioarele – pe scurt, ca teroristii sunt irationali. Ariel Sharon spunea despre Yasser Arafat si George Bush despre Saddam Hussein ca nu sunt de buna credinta si ca nu se poate negocia cu ei. A porni de la premisa ca interlocutorul e de rea credinta e provocare, e cel mai bun mijloc de a porni un razboi.
Atunci cand adversarii sunt declarati irationali si de rea credinta, nici o negociere nu e posibila. Cu adversari irationali si de rea credinta nu poti decat sa te lupti.
Mass-media s-au complacut in prostitutia ideologica si au zis si ele ca da, teroristii sunt irationali, fundamentalistii islamici sunt irationali. Atunci cand il declari pe adversar irational, afirmi, implicit, ca adversarul e inexplicabil. Este ceea ce se petrece azi in istoriografie cu national-socialismul si cu comunismul : ambele sunt prezentate atat de rupte de context, atat de separate de conditiile istorice care le-au dat nastere, incat copiii mici de scoala cred ca, grosso-modo, si in Germania, si in Rusia interbelica, niste grupuri de monstri (nazistii, respectiv comunistii) au pus mana pe putere, in vreme ce doua popoare bine intentionate, dar cam cascate, stateau stanjenite pe margine.
S-a facut in 2006 o salata imensa intre siiti si sunniti, intre fundamentalisti, talibani si teroristi, intre arabii palestinieni, iranieni, Hamas, teroristi, Hezbollah, Al Qaida, regimul totalitar al lui Saddam Hussein si al lui Moammar al-Qaddafi in Libia. Toate aceste onorabile organizatii n-au nici o legatura intre ele. Ziaristi improvizati, politologi de cafenea si politicieni incropiti au dezbatut despre subiecte despre care nu stiau nimic. E de discutat luni de zile despre talibani (faptul ca se ascund si ataca pe furis, in loc sa se bata in camp deschis, ii face si mai dezagreabili in ochii NATO), despre Hezbollah si Hamas, partide politice onorabile. Si Fatah, si Euskadi Azkatasuna si Sinn Fein sunt partide politice provenite din miscari teroriste – dar trebuie sa admiram faptul ca au iesit din ilegalitate (partial) si ca au acceptat regulile jocului democratic.
In Algeria, islamistii au castigat alegerile, respectand calea democratica, dar au fost imediat scosi in afara legii. Dupa care tara a cazut prada unui razboi civil sangeros. in Palestina, Hamas a castigat in mod democratic alegerile, dupa care a fost supus unui embargo generalizat, ca „miscare terorista“. „Noi vrem democratie, dar nu pentru catei“, spun neo-conservatorii americani.
Lupta impotriva terorismului fundamentalist islamic si-a castigat cativa suporteri nedoriti si originali. De pretextul inabusirii fundamentalismului islamic s-a folosit China pentru a-si inabusi minoritatea uigura. De acelasi pretext s-a folosit Vladimir Putin, pentru a-i extermina pe ceceni. Fundamentalisti islamici sunt si cei pe care Hosni Mubarak ii intemniteaza in Egipt, fundamentalisti islamici sunt cei pe care ii impusca politia lui Abdullah al Arabiei Saudite. Fundamentalisti islamici i-a declarat Islam Karimov, presedintele dictatorial al Uzbekistanului, pe manifestantii din Andijan pe care a izbutit sa-i impuste. Fundamentalisti islamici sunt si cei pe care Parvaz Musharraf al Pakistanului decide sa-i inchida. Fundamentalisti islamici sunt declarati militantii pentru independenta Casmirului, pe care guvernul indian decide sa-i impuste sau sa-i inchida.
Intre timp, Silvestre Reyes, presedintele Comisiei de Informatii a Congresului american, habar n-are care-i diferenta intre siiti si sunniti, daca Al Qaida e sunnita sau siita, daca miscarea Hezbollah e siita sau sunnita. Nu stiau nici Jo Ann Davis, nici Terry Everett, membri ai aceleiasi comisii, nici Willie Hullon, director din FBI, si probabil multi altii. Comisia de Informatii a Congresului american e cea care supravegheaza spionajul american in tarile islamice, si se presupune ca membrii ei, platiti cu 170 de mii de dolari pe an, stiu ceva mai mult decat un om obisnuit care citeste (atent, totusi) ziarele!
Dupa Abu Ghraib, Guantanamo si soldatul Van Goethem romanii nu-si mai fac nici o iluzie privind ipocrizia americana. imi ramane curiozitatea: oare Mihai Razvan Ungureanu stie care e diferenta dintre siiti si sunniti?
Dupa 1990, Uniunea Sovietica a disparut, si odata cu ea, si mesajul ei anti-colonialist, sincer sau nu, si sprijinul politic adus tarilor arabe. Pana in 1990 se mai poate vorbi de un socialism pan-arab, baath-ismul, bun sau prost, izbutit sau esuat, autentic sau fals, dar totusi, lizibil ca mesaj ideologic sau politic. Dupa ce dihotomia comunism-capitalism s-a prabusit, lumea araba a ramas fara aliat ideologic. Fundamentalismul islamic s-a nascut in acest vid.
Intre 1990 si 2000, aproape nevazuti, au imigrat in Israel un milion de cetateni ai fostei Uniuni Sovietice. Dintre ei, cea mai mare parte proveneau din casatorii mixte, si incercau sa-si dovedeasca atasamentul fata de noua patrie printr-un entuziasm de prozeliti, grabit si fara nuante. Ei sunt cei care au adus dreapta la putere (ura fata de comunismul care le interzisese emigrarea s-a transformat intr-un atasament neconditionat si automat fata de Likud). Miscarea laburista israeliana a fost scoasa definitiv din cursa : in zece ani, populatia Israeliana a crescut cu 20 %, douazeci de procente organizate si foarte implicate politic. Palestinienii au fost surprinsi: credeau a sti destule despre israelieni; in fapt, peisajul politic israelian se radicalizase.