In cumpana zorilor
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Era curtea copilariilor romanesi adevarate. Uluca spre strada cu doua porti. Una mica, mereu stricata, si alta, mai mare, facuta pentru a se deschide la intrarea cailor. Ceea ce s-a intamplat foarte rar, doar atunci cand se-ncumeta proprietarul, un
chiabur desuet, eterna capusa a
neamului romanesc.
Cum intrai, pe dreapta, era casa vagon, mare, cu patru camere, holul cu geamuri spre curte si, in finalul acestei alinieri, o baie greu de inteles. Apoi, o „chilie“ unde a murit mama lui nenea George, unchiul meu si o bucatarie mare, leaganul mistuitor al mirajului lui Mos Craciun. In continuare, cateva soproane, nelipsitele case pentru gaini si cotetul porcilor, spre gradina din spate.
In curtea de la intrare, un cires superb si un mar oropsit, parca frati certati, dar atat de gustosi, ai existentei noastre. Se alinau, incurcandu-mi fotbalul copilariei.
Strajuita de un nuc secular, urma gradina, incununata cu fel de fel de fructiferi si care a fost rar arata. Si tata, si nenea George stiau ca timpurile aratului nu mai aveau sens nicaieri. Se secera frumusetea intelectualitatii neamului, prin viscolul nimicitor al bolsevismului.
Era inceput de august, spre dimineata, iar zorile incercau, de deasupra nucului, sa sparga noaptea. Sub aceasta bolta feerica, la o masa cu sifon, vin alb, bine dramuit si cu farfurii din eterna gustare a romanilor – branza, masline si babic – tata si nenea George asteptau sa ma nasc.
Nenea George, cum i-am spus tot timpul, se salvase! Facuse liceul elitelor de la Manastirea Dealu, coleg de toate cu unul din nasii mei, Herisescu Bolintineanu, boier ca si tata – din mahalaua Podenilor Barladului. Razesi improprietariti de Stefan cel Mare. Avocat de exceptie, nenea George a priceput imediat ca, la blestemul care ne urmareste pe noi, romanii, de a avea scandalul si tradarea in sange, politica ne mai lipsea! Si nu s-a amestecat in nici una din tentatiile oportuniste ale timpurilor. In schimb, Nasu, Fanel Herisescu Bolintineanu, era deja la Canal!... O pedeapsa inventata, la care am sa ma intorc.
Maica-mea, Lila Radulovici, se lupta sa ma arunce in viata. Si a reusit! Ne nastem fara voie. La inceput parem cuceriti de miracolul lumii, al mersului si al zbuciumului de a ne distruge prin implantarea, doar carnivora, a dintilor, in toate. Iar ca neam, atat de pestrit in genele migratoare care au venit peste noi, avem un talent deosebit de a ne grabi, prea des in toate, sfarsitul.
– Ce zici, George, mai avem un baiat in neamul asta rasfatat de neliniste?
Nenea George savura o maslina, jucandu-se cu samburele ce semana, in tarie, cu ascutimea nasului acvilin elen. Isi mai turna un sprit, agitand cu grija sifonul, inainte de a crea reactia acestei bauturi curioase, austro-balcanice. Sifonul de la ei, vinul de la speranta noastra perpetua ca vom fi mai buni. Poate maine. Niciodata azi!...
– Navaleste cu siguranta acum, Petrica. Simt. Dar am impresia ca n-o sa-i placa lumea noastra. Nici n-are cum sa-i convina ce se va intampla pe aicea. In plus, tu esti boier al unui neam – moldovenii – care i-a tradat pe toti. Pe rusi, pe turci (meritau), pe polonezi, si chiar si pe noi, pe acest trib infrant al valahilor. Tu esti o exceptie, mai sunt ca tine. Dar nu-i asta regula. Apoi, Lila e sarboaica, are explozia in sange. Cind a venit ta-su, fugind de regele Miloš Obrenovici, sosea din Muntenegru. Acolo si acum, barbatul merge inainte, iar femeia trage asinul, in urma, de capastru. Avea doua pistoale la brau, chimirul plin de aur si doua cutite in carambul cizmelor. Pe aici n-a semanat moarte, dar acolo a facut prapad. D-aia si-a luat si talpasita. Si-ti spun eu, vin zile cand va fi atat de rau pe aici, de vor trece multi Dunarea, invers. Vine stihia tembela a stepelor, purtata pe tancuri de cateva galabi israelite, nici macar palestine. Ratatii astia, care improsca omenirea, au tradarea si nerecunoasterea lui Christos in fapte. Vor suferi tot timpul ca neam, desi geniile lor, care imping omenirea, sunt nenumarate. Nae Ionescu, sus, la manastire, cand ne-a facut vreo doua lectii despre asta. Fanica il diviniza ca profesor, nu ca mentor, platit de Alfred Rosenberg sa impinga legionarii la putere. Asta a aflat-o si el mai tarziu. Sorbi dintr-o inghititura paharul vesnicei noastre sperante, rostind parca numai pentru cainii din preajma mesei: „Cei slabi au numai speranta, dar nici o scapare!“ Bietul Plinius! A rostit si simtim cucuta harazita...
Isi turna si Petrica un sprit. Sifonul era de acasa, din sifonaria lui taica-su, Constantin Dinu. Purta pe sticla insemnele „CD“, reunite in Barladul lui „Take, Ianke si Cadir“.
Poarta se clatina, se smuci si intra fratele preferat al Lilei, doctorul Tica Radulovici.
– A aparut acum o ora. Lila e bine. A luptat singura. Tare femeie. E plin de par, pare puternic, dar urla.
– Normal, spuse nenea George, cum o sa-i placa lumea in care se naste. Ar fi bine sa plecam si noi cat mai repede. Eu, oricum, o sa ma duc inaintea voastra. Sunt plictisit si mai scarbit decat voi. Omul meu, Tagore, e deceptionat de Europa. N-avem trairea respectului pentru suflet. Zice ca suntem... „doar carne“. Dar ascultati-ma bine, asta-i cel mai reusit exemplar al familiei. O sa lupte, o sa sufere, si va renaste mereu. Va avea destinul nostru. Infrant ades dar, aparent, rpede renascut. Pentru ca nasterea nu-i decat o moarte anuntata.
Doctorul Radulovici incepu sa-si ia breakefast-ul balcanic. Putina branzica, o maslina, ceva paine si feliute subtiri de salam de oaie, animalul sfant al Balcaniei. Udate cu o tuica de pruna, ramasa de la aperitivul cu multe ore in urma, in toiul traditional al micimii noastre.
– Hai, Petrica, esti a doua oara tata, te-a binecuvantat Dumnezeu. Ca si pe mine. Ramane cineva dupa noi. Este eternul calvar al speciei umane. Va fi din ce in ce mai performanta, dar va trai la fel de animalic. Nu-si poate arunca instinctele. Ãstia de langa noi – cainii – sunt reincarnarea noastra si spionii extraterestrilor. Nu suntem altceva decat o eprubeta in care extraterestrii se joaca cu noi, facand fel de fel de experiente. Numai de-am rezista. Intre noi si ei este o diferenta de capacitate craniana folosibila. Vaticanul nu vorbeste. Tace in continuare. Tin numai pentru ei. Frumoasa impartasanie crestina! Un singur Dumnezeu, Creatorul si amaratii de noi, facatori ai atator religii.
– Astazi pleci, Petrica, spuse nenea George. Ai tren la pranz. Cade lumina peste noi. Ne meritam, intr-un fel, soarta. Am acceptat intunericul. Ne-am deschis ferestrele in fata lor si ni l-au bagat pe gat. Au venit stepele si ne-au inundat cu cetele lor salbatice. Zicea bine favoritul tarinei, Serghei Esenin: „Rade pan' la lacrimi clopotelul“... A fost si pentru ei clinchetul curat al sperantei. Zgomot din Olimp. Vad parca stepa. Blanuri fara oameni, caii alearga salbatic, incercand sa scape din pustiul ei. Se chiuie a desfrau, iar promoroaca schimonoseste si mai rau chipurile venite din Hades.
Terminandu-si pledoaria, nenea George se apleca spre masa. Musca, parca, in acelasi timp, maslina si branza, hrana condamnatilor prin vremuri. Dar si a tuturor cuceritorilor Asiei, incepand cu falanga macedonenilor. Trib batran, aproape extenuat. Dupa ce au cucerit tot ce se putea, in loc sa-si savureze in tacere maslina, branza si mielul, au ravnit si la mirodeniile pieirii, gasite pe acolo. Atunci s-a ales praful. Iar Babilonul era prea vechi si pentru ei, ca sa inteleaga mare lucru.
Se mai turna un sprit. Sifonul era decisiv, crea o reactie sforaitoare, acida, incurcand bisulfitul cu piatra vanata ce mai ramane pe struguri. Stropeala noastra perpetua. Cu gheata, pastrata in calupuri si cumparata cu sfintenie, in fiecare zi, din ghetaria pietei.
– Trebuie sa plec peste vreun ceas, rosti tata. Ma duc s-o imbratisez pe Lila. Femeie devoratoare... Ti-am povestit cum m-a ingrijit in spitalul de la Cernauti, cand m-au adus nemtii, ranit intre viata si moarte de Katiusa rusilor prin meandrele Donului. Atunci m-au salvat caii si obisnuinta curtii parintesti de la Barlad, unde erau mereu cam cincizeci. Si treizeci de caini. Restul, mai mult decat dublu, erau prin domeniile familiei. Dupa ce m-au lovit, i-am spus ordonantei sa ma lege de harnasamente si sa le dea bice. Asa am iesit din bataia lor. Am avut mare noroc. Dupa 200 de metri atacau nibelungii pavazoati in „SS“. M-au luat si m-au pus intr-un avion de raniti, spre Cernauti. Altfel nu se mai nastea reusitul asta mic, cum spui tu. Acolo, Lila a stat zi si noapte la capataiul meu. Ma iubea! Dar mi-a si spus, cu sangele ei de Muntenegru: „Sa nu ma inseli vreodata; te simt. Neamul meu descopera toate cotloanele sufletului. Ii pricepem si suntem crescuti ca sa-i intelegem pe oameni. Daca ma inseli, la cat tin la tine (erau frumosi, pereche socanta impreuna) am sa ma razbun cum nu-ti inchipui. Sunt mult mai tare decat tine, dar si ard mai repede. Am sa mor de ziua ta, anuntandu-te!“...
– Taci, Lilo, ingana tata. Durerea pe care o am si vorbele tale imi rostesc destinul.
Era in vara lui ’42. Apoi am venit noi, copiii...