Istorie si politica
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura istoriei »
Autor: Dan Berindei
Istoria si istorigrafia s-au gasit si se gasesc dintotdeauna sub presiunea si deseori sub controlul factorilor politici, care si-au inchipuit si-si inchipuie ca le pot manipula si dirija, „fabricand“ si „adaptand“ „adevaruri“ convenabile intereselor lor politice de moment. Aceasta iluzie a celor temporar „mari si tari“ a fiintat dintotdeauna, incepand cu faraonul... care a pus sa se distruga din inscriptii mentionarea numelui predecesoarei sale, crezand ca astfel o va scoate din istorie, ceea ce nu s-a intamplat! Dimpotriva, cei doi au ramas legati pana in zilele noastre si fapta sa, care i-a dat o postuma notorietate negativa, a fost necontenit condamnata! Din pacate, primitivele condamnari, eliminari, manipulari, limitari n-au contenit si ele continua pana si in zilele noastre, cand omenirea sau cel putin o parte a ei a atins culmi de civilizatie sau cel putin crede acest lucru! Nu s-a inteles inca ca exista un hotar si o clara delimitare intre istorie si politica!
Istoricul traieste intr-o societate, este intr-o relatie, voita sau nevoita, cu un sistem in fiinta si, pana la urma – trebuie recunoscut –, el nu se bucura de respectul care i s-ar datora, ca purtator de cuvant al trecutului, al experientei, care se poate dovedi oricand utila unor guvernanti si unor oameni politici. Are ca dusman iluzia acestora din urma, convinsi – in cea mai mare parte – ca n-au nevoie de intermediari pentru a intelege si
eventual a utiliza istoria.
Nici Romania si romanii n-au fost scutiti de astfel de incercari, care continua sub ochii nostri, cu o incarcatura inca mai grava decat in trecut, deoarece, in paralel, numarul de ore ale invatamantului istoriei in scoli a fost redus in mod dramatic, iar aceasta disciplina este supusa unui proces de generalizare si sociologizare. Tanarului i se administreaza niste pastile de adevar sau de adevar convenabil, insistandu-se unilateral pe anumite aspecte, deseori exacerbate. Unele personalitati se bucura de tratamente privilegiate prin spatiul care li se acorda ori mai ales – in sens negativ – prin cel care li se refuza! Perioade istorice sunt judecate in bloc, pornindu-se de la teze dinainte proclamate. Pe de o parte, se sustine de catre politicieni ca „este treaba istoricilor“, iar, pe de alta parte, prin hotarari si decrete ori prin campanii de presa, se impun istoricilor atitudini. Ca in vremea nefasta a lui Mihail Roller, cand acesta proclama teze si apoi cerea imperios istoricilor, sub amenintarea alungarii lor sau chiar mai rau, a arestarii, sa-i descopere documente prin care sa-si justifice ideile sale preconcepute si manipulante!
Istoricul este dator sa-si creeze bazele scrierilor sale plecand de la izvoare, de la documente si mai ales fara a ocoli cele care nu ar conveni opiniilor sale. El trebuie sa descifreze, pe baza materialelor analizate, sine ira et studio, fara idei construite dinainte, dezvoltarea proceselor istorice ori personalitatile implicate in acestea. Trebuie sa cantareasca indelung izvoarele, fara a lasa deoparte ce nu convine, sa sorteze pozitivul si negativul, binele si raul, aflate totdeauna intr-o relatie necesara si intr-un raport cantitativ variabil, pe care el, istoricul, trebuie sa-l deceleze, fara sa se lase influentat de opinii publice si presiuni.
Am citit de curand o carte admirabila, un adevarat model de inzestrare si onestitate profesionala a autorului. Este masivul volum consacrat de Simon Sebag Montefiore unei biografii uimitoare a lui Stalin. Mai intai esti impresionat prin uriasul efort de documentare pe care autorul l-a facut, ceea ce l-a ajutat sa poata conduce pe cititor in lumea lui Stalin, care a fost, alaturi de Hitler, unul din teribilii dictatori ai veacului trecut. Sebag Montefiore a cercetat arhivele, a citit enorm din ceea ce s-a scris, dar a si cautat detalii extraordinare la descendentii celor apropiati lui Stalin, multi dintre ei victime ale dictatorului rosu. A trecut informatia de o rara bogatie prin filtrul criticii sale de istoric adevarat, a decantat, a cantarit si apoi a reconstituit personajul. Acesta ne este infatisat ca diabolic de inteligent, ca avand arta manipularii politice, dar si a conducerii. Cruzimea sa atinge adevarate culmi, dar este o cruzime calculata, servind un singur tel, cel pe care el il urmareste, componenta omenescului ii este organic straina si este evident nepasator fata de milioanele de victime, pierite la ordinul sau din dispozitiile lui, printre ei numarandu-se multi foarte apropiati, victime ale suspiciunii care-l stapaneste necontenit si care ajunge in ultima parte a vietii sa-l domine cu totul. Dar, totodata, acest Stalin este si cel care este neindoielnic principalul castigator al infruntarii de patru ani de crunt razboi, cel care, dupa criza a trei zile in care s-a izolat in preajma Moscovei, a revenit – chemat, de altfel, de cei din preajma, care n-au indraznit sa foloseasca prilejul pentru a-l inlatura, ei simtindu-se ca o turma fara pastor! – si a condus eficient, dar si acum cu o profunda indiferenta fata de victime, fata de milioanele de jertfe, unele trimise de el constient la pieire. Acelasi personaj ne apare, infatisat de Sebag Montefiore, ca un cititor de lucrari serioase, ca un intelectual (cand in intreaga viata l-am perceput pe acest plan cu totul diferit de un Marx sau un Lenin) si ca un ascultator de muzica clasica, ascultand obsesiv simfonia 23 a lui Mozart! Este reconstituita si amintita lume a lui Stalin, cei din preajma, dispusi sa accepte pana si executia membrilor familiei lor pentru a nu fi izgoniti din aceasta lume si, neindoielnic, si pentru a scapa cu viata. Suntem transpusi, citind sutele de pagini ale volumului, intr-un cosmar straniu, asteptat si neasteptat totodata, in care autorul a stiut cu multa maiestrie, dar intemeiat numai pe surse, sa decanteze, obiectiv, uriasul material pe care l-a acumulat pentru a ne pune in fata un personaj omenesc in tot neomenescul sau, un personaj real! A facut acest lucru, fara a uri sau a iubi, cu o seninatate dezarmanta si admirabila a demersului sau de om de stiinta.
Vin la un exemplu mai apropiat noua, cel al lui Ion Antonescu. Am asistat la un recent concurs la Televiziune, fata de care imi exprim toate rezervele, in care au fost depuse toate eforturile pentru ca Antonescu sa fie deplasat mai in josul ierarhiei pe care o stabilise initial optiunea votantilor. Dar lucrul acesta n-a fost facut in temeiul unei analize serioase si corecte a celui in cauza, singura care ar fi putut determina in mod serios si categoric o schimbare a optiunilor. Cand cineva, de exemplu, care se pretinde istoric, il considera pe Antonescu un militar mediocru, cand acesta a fost si a fost apreciat unanim ca unul din militarii de valoare din timpul Primului Razboi Mondial, isi pune singur sub semnul intrebarii toate propriile sale demersuri istorice. In realitate, in cantarirea si definirea unei personalitati trebuie sa concure toate elementele care pot ajuta la reconstituirea ei si sa nu intervina o actiune selectiva, dupa cum convine. Antonescu a fost denumit, dupa aprecierea contemporanilor sai, „cainele rosu“, din pricina purtarii sale aspre si uneori necontrolate. I-a revenit responsabilitatea grava a neintreruperii cesiunii Ardealului de Nord, dupa ce a preluat puterea, ca si a campaniei din Rasarit dincolo de Nistru. Desi a supus pe evreii din Vechiul Regat nedreptatii legilor rasiale, spre deosebire de situatia din tari vecine – aflate si ele, in acea vreme, sub influenta sau dominatia Germaniei hitleriste – nu a procedat la lichidarea lor fizica prin intermediul lagarelor de exterminare germane. In schimb, in timpul carmuirii sale dictatoriale a avut loc groaznicul pogrom de la Iasi (chiar daca implicarea sa personala n-a fost demonstrata) si din pricina tragicelor incidente petrecute la retragerea armatei din iunie 1940 s-a aratat necrutator fata de evreii din Basarabia si Bucovina de Nord. Ii revine raspunderea deportarii in Transnistria a acestor evrei, a executiilor, ca si a deportarii rromilor; dar doar un numar restrans de evrei din Vechiul Regat au fost victime ale deportarii. A fost raspunzator si de teribilele si neomenestile represiuni de la Odessa, dupa aruncarea in aer a comandamentului roman. Dar, totodata, Romania n-a fost un stat ocupat, statul si-a putut pastra continuitatea, institutiile sale au functionat si viata de zi cu zi s-a putut desfasura neindoielnic altfel decat in restul tarilor europene aflate direct sub cizma ocupatiei. I-a mai revenit lui Antonescu, personal cinstit si integru, sa contribuie la franarea coruptiei (exceptand anumite actiuni si afaceri dezvoltate pe langa Consiliul de Patronaj de apropiate ale sotiei sale). Desi intreaga viata situat de partea Frantei si a Angliei, s-a lasat fascinat de Hitler, a crezut in invincibilitatea masinii de razboi germane si in 1944 n-a avut taria de a-si recunoaste greseala si de a proceda ca finlandezul Mannerheim, desprinzand el Romania dintr-o asociere falita. Dupa caderea sa, a avut un comportament demn, in timpul detentiei, inclusiv in Uniunea Sovietica, a procesului si mai ales in ziua executiei. In judecarea sa de catre istoric trebuie sa fie luate in considerare toate aceste elemente, ca si altele, negative sau pozitive, pentru o justa apreciere. Oricum, pentru a se pastra imaginea reala a celui infatisat la judecata istoriei, nu trebuie lasate deoparte nici unele, nici altele. Mentinandu-se in limitele obiectivitatii, istoricul trebuie sa cantareasca faptele, sa le judece in functie de contextul istoric, iar judecata sa finala nu trebuie sa reflecte idei preconcepute, sentinte venite din „alta parte“, ci doar rezultatul onest al analizei sale intemeiata pe izvoare.
Dar, neindoielnic, nu depinde totul numai de istoric. Istoricul traieste intr-o societate, este intr-o relatie, voita sau nevoita, cu un sistem in fiinta si, pana la urma – trebuie recunoscut –, el nu se bucura de respectul care i s-ar datora, ca purtator de cuvant al trecutului, al experientei, care se poate dovedi oricand utila unor guvernanti si unor oameni politici. Are ca dusman iluzia acestora din urma, convinsi – in cea mai mare parte – ca n-au nevoie de intermediari pentru a intelege si eventual a utiliza istoria, desi din pacate multi dintre ei o considera buna pentru lada de gunoi a trecutului. Daca inginerul ori medicul nu sunt supusi controlului si intregirilor din afara profesiunii lor, nu aceeasi este soarta istoricului. Domeniul sau este uneori „preferat“ de politicieni, care-l „exploateaza“ demagogic, intr-un sens sau altul, venind cu sentinte definitive ori cu vorbe late, care au rareori la baza reale cunostinte. Adevarul aparat ii poate crea istoricului mari dificultati, ceea ce din nou nu reprezinta un risc, in profesiunile lor, pentru un medic sau un inginer. Este neindoielnic ca istoria este vecina politicii, ca nu rareori istoricul infatiseaza rezultante ale politicii in trecut si ca acestea par uneori nedorite „invatatoare“! Oricum, odata cu „intrarea in Europa“ – in care am fost dintotdeauna! – poate ca si in Romania istoricii vor scapa, macar intr-o masura, presiunii politicului, ceea ce se intampla in toate tarile batranului continent, si ca intr-adevar judecata trecutului nu se va mai face de neprofesionisti, dupa criterii straine unui demers stiintific, cu motivatii politice si nu stiintifice si ca astfel „treaba istoricilor“ va fi treaba lor !