Valentin Protopopescu – cu mult suflet, despre umbra
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura psi »
Autor: Matei Georgescu
Am asistat, de curand, la lansarea volumului „Sufletul si umbra. Noi texte de psihanaliza culturala“, prin care scriitorul Valentin Protopopescu isi implineste, prin oficiile Editurii Trei, o pentada editoriala. Cele cinci carti aduna rodul unei saptamani – interioare – de lucru cat se poate de veritabil, de onest cu sine, despre lume, pentru lume. Pentru lumea – din noi – autorul „risca“ sa treaca, dintru bun inceput, „Dincolo de seninatate“, spre diferitele chipuri din profunzimile sale, adunate sub patronajul unui „Cioran in oglinda“, satul, dar mereu tentat de „Ciorba de burta“, fetis gastronomic consacrat al mancatoriilor autohtone, pentru a-si periclita (exploratoriu), in privirea „zeilor“ mintii, cocheta alcatuire, prin dificilele de inregistrat (la editura) „Marci ale inconstientului“.
„Sufletul si umbra“ este un anuar de chipuri zavorate intr-un unic timp: cel care a incetat sa mai curga.
Valentin Protopopescu si-a gasit cu naturalete calea textelor, gratie atat inzestrarilor cat si experientei psihanalitice personale, careia, lucru rar in biografia carturarilor autohtoni, i-a dat curs. Aceasta din urma i-a conferit simtul unor repere greu accesibile scriitorului – experienta spatiului elaborativ in care incetezi sa te mai pricepi la a scrie si incepi sa intelegi de ce te pricepi. Nu doar scrii ceea ce poti, ci poti sa scrii despre ceea ce scrii, sa practici o meta-scriitura, prin care sa prinzi cate ceva din sensul propriilor nevoi vitale; iar Valentin Protopopescu ne propune o carte prin care inventariaza diferitele curgeri ale vietii, remarcand in special staza produsa de inchegate oprelisti, care se transforma permanent in otravuri ale sufletului: mandria, lacomia, prostia, agresivitatea. Pe acest fond tenebros, al lumii se deslusesc, cu atat mai bine, varii tablouri diurne la care autorul ne invita sa privim; regasim, cu usurinta, motive pentru care sa tot ramanem si dincoace de seninatate, intr-o lume diversa cat toate capitolele cartii.
De la bun inceput autorul ne spune ca „Sufletul si umbra“ nu este o carte de psihologie analitica. Declaratie incitanta: desi se indeletniceste cu umbra, unul dintre arhetipurile de rezistenta avansate de ganditorul elvetian, Protopopescu ia distanta fata de Jung, pe alocuri chiar dezicandu-se de acesta, pentru a se afirma ca freudian convins. Cartea incepe cu o „declaratie de dragoste“: primul gest, justificativ, al volumului este o schita de filiatie, de raport personal cu diferitele figuri intemeietoare, „parinti“ ai psihologiei abisale (strecurandu-se si o doamna, Melanie Klein, care poarta insa aceleasi insemne paterne – cele ale teoriei, ca tert legiuitor, entitate ordonanta intre un sine debordant si un celalalt discretionar – pentru detalii a se face o analiza personala). „Declaratia de dragoste“ – fata de „bunii parinti“ ai psihanalizei – se afla si in cele sase convorbiri postfreudiene: de la Zamfirescu, Papadima, Sandor, intemeietori autohtoni de scoala psihanalitica, la personalitati din alte zari precum Marinov, Grossman si Salomé.
Ce inseamna a fi „bun parinte“? Oare a respecta odrasla pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce ar putea fi? Oare a oferi afectiune fara a leza prin mari departari sau proximitati? Oricum, in materie de paternaj fiecare face ce poate nu insa fara durere si tristete. Cred ca autorul propune, pe fond, un „indreptar“ al posibilelor comportamente in fata diferitelor ipostaze parentale.
Imi permit si eu „o indreptare“: in pofida declaratiilor, sunt convins ca Valentin Protopopescu nu este freudian convins. Este protopopescian pur.
Exista (si) autoritati corecte, parinti fata de care accepti, din dragoste, limita, legea, ordinea lumii, insa este foarte dificil de negociat cu cei care ofera mai putin decat cer: reteta legii prescrie un minimum necesar de dragoste. Intregul demers al autorului marcheaza si implineste nevoile sale de buna limitare, de spatiu personal, fata de o alteritate zgarcita intr-ale afectiunii, cu vadite apetente falice, pentru care exercitiul puterii este o modalitate predilecta de relatie, iar primum non nocere, deviza narcisica. Despre impostura unor voci cu puternica impostatie (deseori mai mult „naturala“ decat culturala) si nu numai, citim, in farame de psihanaliza ale cotidianului, pentru ca, demonstreaza autorul, forta unor voci si nevoia lor de amplu ecou devine antiseptica pentru rani interioare inflamate. Inflamate precum, de pilda, „supereroii“, prin infuzia no limit de ideal, mereu hranitoare flamanzilor „fani“, yesmen-i de cariera, nevoiasi ai eului gonflat de umbra „marelui tata“. Regasim in aceasta ordine instructiuni despre „Cum sa fim mari“ fara sa ramanem in „ambianta delicioasa a paradisului infantil“: cutezand sa privim mai mult in interior chiar cu riscul de a vedea cat de „mici“ suntem; pentru ca, paradoxal, numai un om „mic“ isi poate asuma responsabilitatea lumii in care se afla fara a face rapide piruete „strict individuale“ pentru a se dezice matinal si a patra oara, in special de sine (-le umbros).
Exercitiul cu umbra este necesar oricarui suflet pentru a nu mai dori sa fie mare, ci a ajunge ca atare. Cu o alcatuire exclusiv solara, fara pic de umbra, sufletul capata arsuri, iar doctorul Valentin Protopopescu ne spune ca in afara de torida vara mai exista si primaveri mohorate, zile tomnatice, ba chiar si ierni polare: „Sufletul si umbra“ este un anuar de chipuri zavorate intr-un singur anotimp (dupa asemanarea lumii in care traim), de fapt, intr-un unic timp: cel care a incetat sa mai curga. Inghetarea timpului personal conduce spre intreaga patologie a cotidianului, de a carei nosografie se ocupa autorul, in miezul cartii sale.
Cartea ne propune, de fapt si de bun drept, o fratie, fara inele sau alte accesorii care dau bine; o fratie care sa ia locul hoardei destul de primitive in care deseori nu doar simtim ca ne aflam, ci chiar existam. Simtim (prea) aproape de noi umbra rece a celui care ne doreste ca accesoriu personal, trofeu cu priviri reci, impaiate, fara viata. Acest personaj, a carui indeletnicire preferata este abuzul, nu ne da pace si ne constrange la diferite contorsiuni afective prin care ne cere a-i ostoi poftele; lucrare imposibila pentru ca marii narcisici ai lumii in care traim nu pot fi indestulati si, de aceea, oricine se afla in preajma lor nu-si va simti linistea. Prin cartea sa, autorul concepe antidotul lumii ermetice a dictaturii narcisice: leacul psihanalizei culturale practicate cu excelenta sau chiar pomada lecturilor psi prin care isi incheie cartea.
Este, cu siguranta, nevoie de mult suflet pentru a vorbi, asa cum o face Valentin Protopopescu, despre umbra si este nevoie de tot atata si pentru a intelege umbra, dar mai ales sufletul autorului – lectura buna!