Patimile unui tanar maias
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura cinema »
Autor: Catalin Sturza
Nu sunt, in nici un caz, un fan al „Patimilor lui Hristos“ si nici un admirator al retetei pe care o prescrie acesta. Suferinta articulata vizual printr-un torent de detalii atroce, printre firele unui hiperrealism tesut, aparent, pe ghergheful veridicitatii si al documentarului, dar care inventeaza, de fapt, o realitate aparte, mai crunta decat cea istorica, totul de dragul redesteptarii brutale a unei piosenii adormite, nu ma impresioneaza defel.
Am uitat cum arata un corp uman ciopartit, ca multi nevinovati au fost trecuti prin tocator pentru confortul si credinta noastra primite de-a gata, canapeaua de acasa e prea comoda, oamenii postmoderni se ating doar cu manusi de cauciuc? Ei bine, cu machiajul si efectele speciale corespunzatoare, aceste lucruri se pot rezolva! Prin urmare, orizontul meu de asteptare, dupa trailerele celui mai recent film al lui Mel Gibson, „Apocalypto“, nu era unul prea generos. Fiind vorba, in plus, despre declinul civilizatiilor central-americane (maiasa, azteca) in pragul cuceririi spaniole, mesajul moralizator servit prin intermediul aceleiasi retete parea evident si inevitabil.
A fost odata, intr-o jungla indepartata....
„Apocalypto“ a inceput, insa, la ani-lumina distanta de acest orizont in care ma fixasem. Un trib de vanatori primitivi isi duce traiul idilic, intr-o jungla luxurianta unde bastinasii cunosc toate secretele si stapanesc peste tot ce misca. Actorii par desprinsi din preistorie, dialogurile sunt in maiasa, fizionomiile, cicatricele si tatuajele care le acopera fata si corpul, podoabele, miscarile si gesturile, la care se adauga filmarile prin jungla si detaliile unei colibe, ale unei arme sau ale unui obiect domestic, toate iti taie rasuflarea. In acest muzeu antropologic, personajele sunt puse sa se tachineze amical, sa rada, sa danseze, sa faca dragoste si sa spuna povesti – cu alte cuvinte, sa se comporte ca niste oameni moderni intr-o eterna vacanta. Traiul idilic nu dureaza, insa, prea mult: dupa o noapte de petreceri si dansuri, vanatorii se trezesc pe cap cu niste razboinici maiasi, care captureaza barbatii, violeaza femeile si abandoneaza, in voia sortii, copii.
De aici, Mel Gibson calca pe teren cunoscut si incepe sa se ocupe, cu o mana sigura si cu un ochi exersat, de detaliile calvarului. Nu sunt trecute cu vederea nici plagile deschise, nici gesturile sadice ale calailor, pentru savarsirea carora, pare a spune Gibson, oamenii pot mobiliza o ingeniozitate infinita, nici chipurile victimelor pe care se citeste, atunci cand intarzie in prim-plan, toata durerea lumii. Timp de doua zile, prizonierii trec prin tot felul de cazne, de la spectacolul macelaririi propriilor familii la pericolele drumului, plin de obstacole mortale, sub biciul vanatorilor de sclavi, si la contactul halucinant cu o mare metropola maiasa, in care luxul decadent si mizeria cumplita se amesteca, intr-o promiscuitate insuportabila.
Nici in acest punct, Mel Gibson nu face economie de mijloace si de eforturi: mii de figuranti, decoruri convingatoare – fie ca e vorba de un targ de sclavi, de o mahala mizera sau de santierele unde se inalta, prin forta umana bruta, piramide, chipuri grotesti, ale lacomiei, lasitatii, fanatismului, indiferentei sau disperarii, surprinse la tot pasul, o forfota si un haos care spulbera amintirea idilica a satucului din jungla. Punctul terminus al calatoriei este platforma din varful unei piramide imense, unde prizonierii, vopsiti in albastru, urmeaza sa fie sacrificati zeilor creatori ai lumii, dupa binecunoscutul ritual in care preotii smulg inimile pulsande din piepturile „voluntarilor“ si le ridica, in uralele poporului, spre soare.
Maiasi sau azteci?
Acum, se impun cateva intrebari de bun-simt. Maiasii au atins momentul lor de varf, cand construiau metropole si aduceau zeilor jertfe umane pe platformele piramidelor, prin anii 900, dupa care si-au abandonat orasele si cladirile vagabonzilor si junglei, continuand sa traiasca, pana in ziua de azi, in comunitati foarte mici. Acest lucru este subliniat chiar pe site-ul filmului, unde istoria marii civilizatii maiase se termina in 869. Or, povestea este condusa, in fundal, de firul unei profetii care anticipeaza finalul Marelui Imperiu (??) si este situata imediat inaintea cuceririi spaniole, la 1521.
Aztecii, pe de alta parte – da! Epoca de aur a Imperiului Aztec e plasata la inceputul secolului XVI si are toate ingredientele desfasurate in film: metropole stralucitoare si promiscue, piramide gigantice, sute de prizonieri sacrificati in fiecare zi. Avantul civilizatiei aztece a fost taiat de lacomia conchistadorilor lui Cortés care, visand la comori legendare, au distrus capitala Imperiului si apoi au reusit sa macelareasca, ajutati de bolile europene si de diverse triburi indigene, vreo 15 milioane dintre supusii acestuia. Prin urmare, de ce Gibson a preferat sa isi plaseze povestea – in ciuda minutiozitatii documentare care pare sa sustina fiecare particica din decor – in mijlocul maiasilor, si nu al aztecilor?
Nu cunosc raspunsul la intrebare; pot doar sa presupun ca la mijloc e un soi de licenta poetico-regizorala, sau ca, pur si simplu, vorbitorii dialectelor maiase sunt, astazi, mult mai usor de gasit decat urmasii pastratori de traditii ai aztecilor: maiasii au supravietuit, in satucurile lor, conquistei, pe cand aztecii scapati din masacre s-au amestecat cu spaniolii, devenind mexicani. In orice caz, insa, filmul nu poate sa aiba ambitia de a da lectii de istorie sau de a concura cu un documentar riguros. Mel Gibson creeaza, mai degraba, nu un cadru veridic, ci unul autentic, in care colibele din jungla si marile piramide arata cat se poate de bine, limba maiasa suna convingator, iar scenele cu multimi fanatizate raman in memorie, alaturi de portretele individuale. Calatoria din inima junglei spre altarul de sacrificiu din varful templului-piramida nu trebuie sa educe, ci sa emotioneze si sa impresioneze. Si, in final, istoria e pentru chitibusari; filmul nu transmite un mesaj istoric, ci unul general-uman, despre putere, cruzime, destin si suferinta, pigmentat, pe ici, pe colo, cu note de subsol ecologice si cu paranteze militant-sociale, pentru cine are ochi si interes sa le vada.
Entertainment in valuri de adrenalina
Din fericire, insa, „Apocalypto“ nu este construit pe o teza. Pe platforma de sacrificiu, din mijlocul tribului smuls din jungla natala se desprinde un tanar vanator – Laba de jaguar, interpretat ca, de altfel, toti ceilalti protagonisti, de un ilustru necunoscut, Rudy Youngblood – care va deveni un soi de Rambo in combinatie mortala cu un Predator, pornit sa-si salveze familia. Mana lui Gibson intervine, arbitrar, pentru a-si smulge eroul din ghearele mortii, aruncand asupra metropolei umbra unei eclipse de soare. Maiasii – care, altfel, au reputatia de a fi fost cei mai priceputi astronomi de pe continentul american – inghit galusca, se prosterneaza in fata miracolului zeiesc si-l lasa pe Laba de jaguar sa plece. Dupa cum am spus, rigurozitatea istorica n-are importanta, nici conventia realista – conteaza numai hiperrealismul unei fictiuni nervoase si alambicate, in care tanarul vanator va alerga in continuu, timp de doua zile, cu o sageata in abdomen si cu armata de razboinici care i-au masacrat tribul in spate, pentru a-si salva nevasta si copilul, adapostiti intr-o vagauna adanca.
A doua parte a filmului e entertainment scaldat in valuri de adrenalina. Gibson isi desfasoara, din nou, arsenalul de oase sfaramate, fete mutilate si creiere expuse, generos, camerei, toate scaldate in rauri spumoase de sange. De data aceasta, insa, desfasurarea de talente intr-ale machiajului si de efecte speciale nu serveste nici unui mesaj moralizator: nu mai e un calvar lent si rascolitor, ci un festin al confruntarii fizice si al razbunarii. La capatul drumului se afla, desigur, familia, pe care tanarul vanator o scapa de la moarte, comunitatea, pe care o va reintemeia, ca un veritabil Adam, si traditia, pe care o va pastra in sanul familiei si al comunitatii.
Insa aceste valori nu fac din „Apocalypto“ un film de familie, dintre cele care se urmaresc, alaturi de copii, sambata seara, asa cum abuzul de sange si de violenta nu-l transforma intr-o varianta de actiune a „Patimilor lui Hristos“. Si nici nu-l arunca in zona comercialului ieftin, in care principalele atractii sunt cadavrele jupuite si ritmul de crestere si de dezvoltare numerica a acestora.
Pentru ca se poate
Sigur, te poti ambitiona sa vezi in pelicula lui Gibson un film de actiune: in acest caz, insa, ar fi cel mai ostentativ si ridicol action/adventure turnat vreodata, cu o risipa inexplicabila de mijloace artistice si de sclipiri cinematografice remarcabile. Pe de alta parte, poti desfasura, in fata ochilor, fresca istorica a unei civilizatii exotice si indepartate, cautand profunzimi filosofice si subtilitati ideologice printre piramide colturoase si mutilari semi-gretoase. Cu riscul de a constata ca, de multe ori, profunzimile nu exista sau ca ele sunt foarte inegale.
Sau, pur si simplu, poti privi filmul drept un proiect nebunesc si sublim, dus la bun sfarsit de ambitia unui regizor care a abordat si a depasit probleme pentru care existau, de mult, in manual raspunsuri prestabilite: asa ceva nu merita/nu trebuie/nu se poate face. Nu ai de ce sa torni un film despre maiasi in maiasa, il faci in engleza, nu poti antama o superproductie cu amatori, e nevoie de staruri, nu construiesti colibe si piramide, le desenezi pe calculator etc. De ce? Pentru ca nimeni nu a mai incercat asta, pentru ca e autentic, pentru ca, desi inegal, e captivant si iti taie respiratia, pentru ca, desi e absurd, pe alocuri, reuseste sa fie, in final, convingator si spectaculos.