„Rigoletto“ la Opera, omagiu lui David Ohanesian la implinirea varstei de 80 de ani
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura sunetelor »
Autor: Costin Popa
La 80 de ani, David Ohanesian poate privi cu mandrie inapoi. A cantat pe mari scene ale lumii, la Viena, Paris, Moscova, Hamburg, Toulouse, München s.a.
Vocea de granit
David Ohanesian este unul din acei artisti carora timpul nu le estompeaza creatiile, ci – din contra – face sa le creasca valoarea, precum obiectelor pretioase, patrimoniale. Glasul de granit al lui David Ohanesian, rememorat din spectacole, ascultat pe banda sau disc, isi pastreaza forta de seductie, impactul de laser, turbulenta si gravitatea sunetului. Interpretarile lui David Ohanesian au acea calitate care infrunta si sfideaza scurgerea inexorabila a anilor, isi conserva gandirea filosofica prin mijlocirea careia maestrul, intotdeauna profund si analist, a inzestrat o larga galerie de personaje ce au beneficiat de temperamentul sau artistic de mare tragedian. Desigur, gandul ne poarta spre acel monumental Oedipe din capodopera enesciana de care astazi ii legam, pecetluit, numele. Dar, cand reflectam la Ohanesian, a vorbi numai despre acest rol inseamna sa comitem o impietate. Baritonul roman a fost Amonasro, Iago si Rigoletto, Tonio, Alfio si Telramund, Contele de Luna, Marchizul de Posa, Scarpia sau Ion Voda, Boris Godunov sau Prometeu, Marcello sau Pana Lesnea Rusalim etc.
La 80 de ani, David Ohanesian poate privi cu mandrie inapoi. A cantat pe mari scene ale lumii, la Viena, Paris, Moscova, Hamburg, Toulouse, München s.a. A avut parteneri dintre cei mai faimosi carora nu le putem nota numele, din cauza numarului lor impresionant. A evoluat in fata unor baghete celebre, iar la Opera din Hamburg a fost angajatul si preferatul unuia din cei mai importanti manageri de opera, Rolf Liebermann. In perioada binecunoscutului sau contract hamburghez, Ohanesian si-a onorat cu rigurozitate programarile pe scena Operei bucurestene, dorind sa nu se desparta niciodata, pe mai mult timp, de publicul sau. Baritonul roman a facut parte dintre acei cantareti care, cu modestie, au lasat vocea si exprimarea artistica sa vorbeasca. Interpretarile sale isi dezvaluie si azi caracterul de unicitate, ramanand indestructibile in galeria baritonilor dramatici.
In onoarea maestrului
In seara zilei de 7 ianuarie, Opera Nationala Bucuresti l-a sarbatorit pe David Ohanesian, oferind un spectacol cu „Rigoletto“ de Verdi, opus in care reputatul nostru artist a stralucit de nenumarate ori.
Inainte de primul acord, in fata cortinei pe care era proiectata efigia lui David Ohanesian in „Oedipe“, directorul general al primei scene lirice romanesti, Catalin I. Arbore, a rostit o consistenta alocutiune omagiala, adevarat laudatio adus maestrului, vorbind despre inceputurile de cariera la Cluj, spectacolele bucurestene si cele de peste hotare, discografia, elogiile criticilor muzicali si ale colegilor, citand-o pe marea si regretata mezzosoprana Elena Cernei intr-o referire despre Ohanesian – Oedipe.
Catalin Arbore a prezentat apoi mesajul special al directorului Operei de Stat din Viena, Ioan Holender: „Atatea si atatea amintiri se perinda prin fata ochilor mei in legatura cu aceasta voce seculara, acest artist interpretativ de o forta de convingere absolut unica si rara in teatrul liric. (…)De la spectacolele sale cu Amonasro la Zürich – impreuna cu neuitatul nostru Spiess – pana la Alfio si iarasi Amonasro la Viena si pana la multiplele sale aparitii la Hamburg, printre altele cu Telramund-ul wagnerian, pentru care si-a scris cateva din textele germane pe... manusile pe care le purta. Dar ce mare Telramund a fost!
Ma inchin cu respect si admiratie in fata marelui artist si om si ii doresc din toata inima La Multi Ani si sanatate! Stim cu totii ca sarbatoritul de astazi este printre ultimii adevarati mari monstri sacri ai artei interpretative romane!“
In final, a fost citit un mesaj sosit chiar cu o jumatate de ora inainte de inceperea festivitatii din partea celebrului tenor Plácido Domingo, prieten vechi si partener al lui David Ohanesian la Hamburg si pe alte mari scene.
Aplauze au subliniat mesajele si alocutiunea, ovatii au fost adresate marelui sarbatorit.
Emulatie artistica
Solistii care au dat viata personajelor operei „Rigoletto“, ansamblurile Operei Nationale, au simtit momentul aniversar si l-au onorat cum se cuvine. Orchestra dirijata de Iurie Florea (o bagheta atenta, dinamica) si corul pregatit de Stelian Olariu au cantat ca in timpurile in care David Ohanesian smulgea aplauze la scena deschisa, o epoca des amintita si intens dorita spre a fi atinsa de teatrul de pe Splai. Spectacolul din 7 ianuarie a aratat ca telul nu este chiar atat de indepartat, dar trebuie urmarit cu insistenta, seriozitate si profesionalism.
La sfarsitul spectacolului, la asa-numitul „moment al adevarului“ – iesirea individuala la aplauze – crema succesului a revenit sopranei Mihaela Stanciu. Pe drept cuvant, interpreta Gildei a expus un glas de coloratura de mare prospetime, stralucitor si generos imbracat in armonice, cu un registru supra-acut stupefiant (optim Re bemol-ul finalului de duet cu un Duce care nu a secondat-o, spectaculos Mi bemol-ul finalului de duet „Si, vendetta“ cu Rigoletto, ambele nescrise de compozitor, dar facand parte din marea traditie).
In rolul titular, am facut cunostinta cu un oaspete austriac, Georg Tichy, o voce solida, potrivita solicitantei tesaturi din partitura si disponibila pentru angajamentul dramatic, pe care l-a dus insa catre extrem, in zona exagerarilor veriste. Nemaifiind la prima tinerete artistica, depasind chiar zenitul, baritonul a cantat fragmentand pe alocuri fraza muzicala cu respiratii nepotrivite si luandu-si uneori libertati ritmice. Momente bune au fost in conducerea lirica a desenului melodic din prima parte a duetului cu Gilda (actul secund, „Deh non parlare al misero“), in acutele lansate nonsalant (pacat insa ca ultima nota din final a suferit intrucatva), in aplombul generic al abordarii.
Tenorul Robert Nagy, intr-una din rarele sale aparitii pe scena bucuresteana (de ce oare, utilitatea lui fiind evidenta…) a propus un Duce de Mantua dezinvolt, cu desfasurare vocala sigura si penetranta in exprimare, desi fara subtilitati. Regretabil ca in recitativul „Ella mi fu rapita“ s-a molipsit de la excesele veriste de pana atunci ale baritonului si s-a aratat mult prea violent in tratarea frazelor verdiene.
In alte roluri, am remarcat glasul frumos rezonant al mezzosopranei Oana Andra (Maddalena), profunzimea vocii lui Pompei Harasteanu (Sparafucile) si… un promitator bas in persoana lui Marius Bolos (Monterone).
La reverentele de final, in fata cortinei inchise, Gilda, Maddalena, Rigoletto, Ducele si Sparafucile i-au cantat, sub bagheta lui Iurie Florea si cu acompaniament orchestral, Multi Ani Traiasca! maestrului David Ohanesian. O seara frumos incheiata, asa cum a si debutat!