Despre gesturile fundamentale ale criticii (II)
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura ideilor »
Autor: Jean Starobinski
Peste cateva generatii cuvintele nu vor mai fi inteligibile, lucrurile, locurile, obiceiurile despre care vorbesc ele nu vor mai putea fi toate recunoscute.
II
Restituirea
A incredinta operele memoriei inseamna si a le expune decalajului temporal. Ca sa ramana cum sunt inseamna sa imbatraneasca, iar ca sa fie transmise inseamna sa suporte riscul de a se altera. Peste cateva generatii cuvintele nu vor mai fi inteligibile, lucrurile, locurile, obiceiurile despre care vorbesc ele nu vor mai putea fi toate recunoscute; avem motive sa credem ca in memoria cantaretilor sau in mainile copistilor, versuri intregi au fost deformate, s-au insinuat variatii tarzii, au fost adaugate noi episoade. O distanta s-a cascat, nu atat, de asta data, intre cuvantul antecedent comunitatii si cuvantul nou inventat de poet, cat, ca sa zicem asa, intre opera si ea insasi, ca efect al unei degradari materiale. Opera nu mai e ce a fost, atat din cauza deteriorarilor suferite de text, cat si din cauza distantei temporale care face vocea indistincta. Indepartarea devine astfel conditia aparitiei unui alt tip de lucru, pe care conceptul modern de critica il primeste mostenire. Acesta consta in inspectarea detaliata a cuvintelor, a aranjarii partilor, sub semnul constantei indoieli ca textul ar putea fi denaturat, ca important e cand sa procedezi la restabilirea, adica (emendatio, anorthosa), cand la respingerea (dovedind ca este bastard, spurius, interpolat, adica in intregime apocrif) sau la clarificarea prin glosa („clarificare“ ce justifica un termen „opac“ sau prost inteles). Munca legata partial de activitatea pedagogica, specialistul ei purtand numele de grammaticus (daca el se ingrijeste mai ales sa faca inteleasa limba) sau de criticus daca vrea sa conduca elevul spre judecati adecvate): sa suporti lectiile unui criticus este una din marile nenorociri ale acestei vieti, daca e sa dam crezare unui dialog pseudo-platonician, Axiochos (366,e). Aceasta critica a reusit insa sa dobandeasca o forma mai respectabila, in care se prefigureaza filologia noastra. Aristarh nu este o figura discreditata in Antichitate, iar numele sau ramane legat de cautarea „adevaratului Homer“ din epoca alexandrina. Miza este proximitatea regasita a celui mai bun text posibil, adica a celui mai vechi, a celui mai autentic. Nu este admisibil ca acelasi titlu sa acopere continuturi diferite. Imperativul editorului este sa se apropie cat mai mult de textul cel mai sigur. Mestesugul editarii (ecdotica) presupune operarea unei selectii printre diversele lectuni.
Aici, din nou se efectueaza o triere, o discriminare: adevaratul text se degajeaza prin respingerea tuturor impuritatilor. O departajare are loc, incercand sa faca reversibile alterarile datorate timpului, si alegand, impotriva tuturor adaosurilor indoielnice, puritatea originalului. Precum vedem, nu e vorba doar de scrierea textului in pagina cartii, dupa ani si ani in care fusese incredintat memoriei, adeseori abuzive, a rapsozilor, ci de reconstituirea textului inzestrat cu cea mai clara autoritate: in mod ideal unic, invariabil, atribuit unei identitati permanente, scapate de riscul unei dispersari ce il supune practicii unei repetari recreatoare. Semnificatia lui trebuie sa scape si ea derivei timpului si capriciului interpretarii personale: de asemenea, dincolo de text, se va urmari o intalnire cu „gandirea autorului“. In secolul al XVIII-lea si la inceputul celui de-al XIX-lea, „critica textelor“ se prelungeste printr-o hermeneutica, inteleasa ca arta de a coincide cu gandirea autentica a autorului. „Hermeneutica ne invata sa intelegem si sa explicam ideile altora dupa semnele lor. Aceasta intelegere are loc atunci cand reprezentarile si sentimentele se trezesc in sufletul cititorului dupa chiar ordinea si legatura in care s-au produs in sufletul autorului“. In acest punct, relativ modern, activitatea de restituire nu se poate multumi cu stabilirea unui text ne varietur, ea pretinde in acelasi timp sa se intoarca de la text la intentia subiectiva, ea vrea sa garanteze identitatea materiala a textului prin identitatea spirituala din care acesta provine. Dar orice restituire presupune o situatie prealabila de destituire. Sa stapanesti din nou textul in redactarea lui primara si autorul in autoritatea intentiei sale – iata eforturi ce nu s-ar produce nesolicitate de dorinta de a depasi o distanta: ele constituie raspunsul la un decalaj pe care ravnesc sa-l inlature. Pentru ca intre text si cititor se interpune timpul, pentru ca distanta separa constiinta autorului de cea a criticului, trebuie dezvoltata glosa si explicatia in vederea restabilirii unei comunicari mai sigure. Un travaliu mediator devine necesar, chiar daca atingerea sensului – daca este realizabila – va fi mediata, produsa de discursul secund al clarificarilor. Menit, desigur, sa se estompeze in lumina pe care o produce, el nu umple mai putin marginile textului pe care are misiunea sa-l clarifice.
Glosa, dupa cum am vazut, contribuie la definirea diferentiata a insesi notiunii de text. Sa ne gandim la cum arata o pagina in editiile Renasterii: randurile textului clasic sunt literalmente accentuate si, deci, spatial delimitate de comentariul cules cu caractere mici. Diferenta de statut sare in ochi, vedem cum se constituie un fel de complementaritate: glosa, pe de o parte, nu exista decat in slujba textului, iar acesta, pe de alta parte, isi primeste calificarea de prezenta primara prin faptul ca este net deosebit de adnotarea secundara. Comentariul vorbeste din afara, pentru a-l aduce pe cititor la plenitudinea din launtru. Si totusi, apare din nou un risc: din clipa in care poate dispune de autoritatea textului, scolia este tentata sa-si atribuie preponderenta. Ea isi permanentizeaza activitatea de verificare, in loc sa o mentina intr-un rol preliminar. Comentariul secundar, in loc sa mearga spre text, cedeaza unei forte centrifuge in care marturia exterioara, la inceput necesara clarificarii textului, face apel prin asociere la alte marturii exterioare, fara ca inlantuirea amorsata sa se poata opri vreodata. Astfel se dezvolta, din detaliu in detaliu, prin legaturi intotdeauna ocazionale, o stiinta erudita, a carei justificare fundamentala este evidenta: e vorba de regasirea plenara a operelor. In fapt, insa, aceasta justificare e repede uitata; lectura insasi este eschivata la nesfarsit, comentariul nefortificandu-se niciodata suficient prin noi confruntari cu alte fapte si cu alte texte.
Sa nu ne limitam totusi la reprosul adus acestui tip de discurs (gramatical, istoric etc.) datorita constantei lui inclinatii de a-si uita functia subalterna, rolul de auxiliar. Si nici sa nu ne scuzam pentru ca am introdus aici, dupa expunerea gesturilor fundamentale ale unei critici preocupate sa distinga calitatea operelor, o critica pe care abia daca am putea-o socoti demna de acelasi nume, preocupata doar de verificarea autenticitatii textelor si de explicarea, cu rabdare, a sensului cuvintelor. Aceasta critica nu este una uzurpatoare; ea isi poarta numele in mod cu totul legitim. Mai intai ca sarcina ei nu se limiteaza doar la domeniul ecdoticii si al scoliei: ea nu se margineste la a inscrie, in marginile textelor, semnele atentiei sau ale suspiciunii. Selectia pe care o efectueaza, in cautarea versiunii autentice a „clasicilor“ este un gest-prototip capabil de generalizare. Intoarsa spre text, ea va reinnoi chestiunea autenticitatii, raportand-o la nivelul experientei interioare a scriitorilor. (Si trebuie sa observam aici ca notiunea de autenticitate a fost purtatoarea unei semnificatii referitoare la document , inainte de a dobandi sensul psihologic conferit de romantism si de epoca moderna.) Prinsa in inlantuirea cunoasterii erudite, ea nu se multumeste sa citeze, ci este hotarata sa verifice ceea ce citeaza. Oricat de determinant i-ar fi la inceput respectul fata de „inaintasi“, se lasa antrenata intr-o lipsa de respect pe care o propaga din aproape in aproape: orice afirmatie primita trebuie controlata, orice asertiune traditionala trebuie verificata, cei mai mari eruditi puteau sa comita si ei erori... Nu ar fi deloc hazardat sa spunem ca travaliul eruditiei umaniste din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, a constituit unul din exercitiile preliminare ale spiritului modern. De la verificarea minutioasa a dovezilor de autenticitate literara, nu avem decat sa ne lasam purtati de logica unei anchete virtual infinite pentru a supune aceluiasi examen toate documentele trecutului. Istoria poate si trebuie sa fie rescrisa pornind de la fapte controlate si corect datate. Tranzitia de la critica textuala la critica istorica de-abia daca se simte. Dar consecintele sunt importante. Caci, retragand pasajelor interpolate, documentelor apocrife orice autoritate, retragem orice legitimitate si credintelor, dogmelor, institutiilor care s-au intemeiat pe ele. Printr-o noua tranzitie imperceptibila, critica materiala a cartilor sfinte sau a fabulelor juridice (de pilda, „donatia lui Constantin“) conduce la critica insasi a atitudinii de credinta si de supunere fata de autoritatea traditionala. Daca secolul al XVIII-lea este considerat, pe buna dreptate, secolul criticii, sa ne amintim ca spiritele epocii trecusera deja printr-o prima ucenicie, aceea de a restabili texte in „lectiunea“ lor cea mai buna, de a circumscrie si data faptele si de a respinge afirmatiile nefondate. Refuzul, negatia pe care am putea fi tentati sa le consideram drept constitutive actului critic, ele jucand un rol efectiv capital in spiritul luminilor, trebuie intelese mai intai ca gesturi de inlaturare a aparentelor inselatoare, a tezelor impostoare, pentru a lasa libertate de actiune adevarului sigur. Negativitatea, oricat de intens se exercita, vizeaza restabilirea unei pozitivitati incetosate sau deformate. Abia mai tarziu, critica va fi acea negativitate emancipata ce se apleaca asupra a tot ce vine in atingere cu ea, fara grija vreunui text de restabilit, a vreunui text de detasat, a vreunui adevar de slujit.
III
Alegoria
Critica grameriana reda textele puritatii lor, sau macar literalitatii celei mai probabile, depasind astfel decalajul impus de imbatranirea limbii si de neatentia (sau vanitatea) copistilor. Se poate intampla insa ca, astfel restabilit, textul sa para inca departat, iar un efort suplimentar sa-i para inca necesar cititorului pentru a accede la proximitatea sensului. Am dori ca textul sa vorbeasca mai mult sau altfel, fie pentru ca la prima vedere nu a satisfacut exigenta morala a cititorului, fie pentru ca asteptam sa obtinem de la o opera cum nu se poate mai prestigioasa o semnificatie supraabundenta, un mesaj plural, pertinent pe mai multe planuri si repercutat in regiunile cele mai inalte ale gandirii. Lucrarile cele mai vechi si, in primul rand poezia homerica, prilejuiesc astfel un al treilea tip de discurs: comentariul filosofico-moral bazat pe o lectura alegorica. Sa ne amintim ca, de la Theagene din Rhegium, trecand prin primii stoici, Homer a dobandit, pentru o anumita categorie de cititori preocupati de rationalitate, figura unui maestru de filosofie sau de morala care isi deghizeaza lectiile desemnand, cu nume de zei si eroi, elementele lumii sau pasiunile sufletului omenesc. Acest tip de lectura va fi aplicat Bibliei ebraice (Philon), lui Virgiliu, tuturor Scripturilor: revelare a unui sens disimulat (hyponoia), sesizare a unei intentii ascunse – rezervate mintilor celor mai patrunzatoare sau unei elite de initiati –, aceasta lectura interpretativa nu se va opri, precum critica istorica si grameriana, la literalitatea mai bine inteleasa: ea nu se va considera satisfacuta decat daca accede la un text secund, stabilit printr-un numar de substituiri. Acest text secund revendica principala incarcatura de sens, trimitand textul prim la rangul de „metafora continuata“. Astfel, lectura alegorica determina operele sa spuna altceva decat spuneau (chiar foarte clar) la prima vedere, iar acest altceva este adevaratul lor mesaj. Critica exegetica are in comun cu critica grameriana experienta initiala a distantei fata de vechiul text, caruia este important sa-i restabileasca proximitatea. Amandoua presupun un decalaj si amandoua ambitioneaza sa restabileasca un text pur. Dar in timp ce critica gramaticala este preocupata doar de indepartarea creata de incertitudine si de contradictiile dintre diversele lectiuni transmise, datorate imbatranirii cuvintelor, neajunsurilor transcrierii, lectura alegorica pleaca in general de la o insatisfactie morala fata de capodopera sau fata de cartea sfanta mostenita din alta epoca. Dupa ea, textul respectat nu putea sa se tina de copilarii, de fabule in care actorii divini se lasa condusi de viclenie, de patima si violenta. Ea nu se poate multumi cu un sens literal caci i se pare prea sarac sau prea scurt. Principiul ei este formulat, in stilul renasterii carolingiene, de Raban Maur: Quidquid in sermone divino neque ad morum honestatem neque ad fidei veritatem proprie referri potest, figuratum esse cognoscas („Orice din scriptura fara o limpede aplecaciune la buna cuviinta a obiceiurilor sau la adevarul credintei, sa stii ca a fost metaforic.“). Prin urmare, insuficienta sensului prim (literal) sau abaterea de la el il incita pe cititorul apartinand unei epoci mai recente – daca vrea sa mentina textul ca pe o prezenta instructiva – sa-i caute un sens mai „inalt“, o lectiune ascunsa. Textul isi redobandeste in acest fel deplina autoritate. De fapt, exegeza alegorica poate fi inteleasa ca rezolvarea unui conflict intre postulatul autoritatii si deceptia sensului literal: este absolut necesar ca textul sa nu se epuizeze in literalitatea sa. La noile intrebari pe care i le pune un public nou, el trebuie sa aduca un raspuns. Acest mod de a face textul sa vorbeasca presupune o interventie activa a interpretului: acesta va trebui sa se osteneasca sa stabileasca nu doar nivelul de semnificatie care il intereseaza pe el, ci si un „cifru“ sau o cheie de traducere, capabile sa ridice vechiul text, termen cu termen, la un nou plan de semnificatie. Daca limba in care este tradus textul de catre interpret nu comporta decat termeni admisibili din punctul de vedere al sensibilitatii morale a noii epoci si a noii societati, reusita operatiei va fi asigurata. Odata dobandita o anume agilitate, acest gen de deplasare se va putea repeta la infinit, la cererea oricarui nou apel asteptand un raspuns intemeiat pe autoritatea unui text consacrat. Prin ajustarea alegorica a vocabulelor la grija unui individ pentru viitorul sau, „sortii Homerici si Virgilieni“ (pe care Pantagruel ii recomanda lui Panurge) reprezinta forma extrema a interpretarii exegetice. Exegeza isi recapata intelesul antic de interpretare a enigmei oraculare. Si aici critica se straduieste sa stapaneasca o distanta: ea impiedica un text vechi sa se indeparteze si sa-si piarda eficienta; ea face in asa fel incat acesta sa le poata vorbi mereu altor destinatari; ea obtine pornind de la el toate raspunsurile pe care le cer niste situatii noi. Ea franeaza astfel inventarea de texte rivale: marile Carti ale vechimii pot produce, cu pretul unei exegeze apropiate, mesajele noi pe care le asteptam.
Refuzul
Valoarea defensiva pe care o dobandeste exegeza alegorica nu este motivata doar de distanta temporala; ea nu rezulta numai si numai dintr-o vaga insatisfactie a cititorului fata de ceea ce pare a fi severitatea morala a textelor vechi sau naivitatea lor atat de greu de sustinut pe plan literal. Ea este, in multe cazuri, parada improvizata de atasamentul fata de traditie, impotriva unei critici agresive, formulate in intentia de a recuza radical autoritatea textelor pana atunci respectate. Exegeza alegorica, pana si in anumite indrazneli ale ei, poate aparea ca ultima ratio a spiritului conservator impotriva atacurilor devastatoare ce ameninta cartile sfinte ale traditiei.
Asa cum am vazut, critica grameriana, inspirata la originea ei de grija de a-i redescoperi pe clasici in puritatea lor, se margineste de regula sa-si rezerve refuzurile pentru ceea ce socoteste a fi neautentic. Dar, din exercitiul examinarii si al refuzului, ea nu are nici un motiv sa se opreasca. Pe simple dovezi de „gust“, respinge uneori o opera intreaga, declarand-o apocrifa. Cine ii interzice sa se constituie in consiliu de revizuire permanenta? Obisnuinta de a coreta „lectiunile“ corupte poate inspira indrazneala de a corecta textul autentic sau macar de a-l declara slab.
Acest tip de critica nu este la inceput decat reactivarea, intr-o alta circumstanta istorica, a selectiei initiale care a decis sa retina opera pentru generatiile viitoare. Iar riposta exegezei alegorice nu este decat o tentativa de a confirma legitimitatea alegerii initiale. Exista o lupta intre o actiune de destituire si o dorinta de fidelitate. E semnificativ ca atacurile lui Zoil contra lui Homer sunt aproape contemporane cu avantul exegezei alegorice: aparatorii lui Homer isi vor da silinta sa arate ca povestirea epica, daca i se detine cheia, egaleaza sau depaseste discursul filosofic cel mai riguros. Exegetul este adeseori preocupat sa dovedeasca faptul ca oricat de inalta este prezenta exigenta a Intelepciunii, Anticii au anuntat-o deja in imagini, necesare spiritelor simple, dar de la inceput intelese de initiati ca o filosofie deghizata. Se conjura pericolul unei condamnari, degajand din poem o invatatura care nu e cu nimic mai prejos decat cea a doctrinei celei mai severe. Poemul, sub aparenta dezordinii pasiunilor, il invata, pe cel ce stie sa il citeasca, ordinea lumii si armonia interioara.
Dar critica de destituire, careia ii replica efortul exegetic, nu vizeaza doar stangacia unui vers sau exemplul pernicios al unei anume opere. Aceasta critica nu se multumeste cu o alegere dintre diversele lectiuni ale manuscriselor, nici cu o alegere dintre poeti: ea ataca functionarea insasi a imitatiei literare, pune in discutie efectul pedagogic si politic al poeziei; ea nu scuteste nici elocinta cand aceasta pare sa se reduca la o tehnica frauduloasa a persuasiunii. Aceste teze anti-literare isi au purtatorul lor de cuvant printre personajele pe care Platon le face sa dialogheze. In radicalitatea sa, ea se deosebeste profund de toate tipurile de critica pe care le-am evocat pana acum. Trebuie sa recunoastem, prin urmare, un alt gest fundamental, istoria propunandu-ne versiuni ale lui „modernizate“ si modificate in mai multe reprize. Acest tip de critica recuza imperiul abuziv al unei traditii considerate corupatoare, sursa de iluzii si de rele fara numar. Ea propune sa aseze educatia – prin urmare si societatea – pe alte baze. Ea revendica o mai inalta competenta pedagogica si incepe prin a contesta autoritatea antecedenta: nu numai pe cea legata de Homer, ci si pe aceea pe care orice fictiune epica (pe care orice „literatura“) ar putea-o revendica.
Excluderea poetilor, la Platon, va constitui, pentru posteritate, un model de depasire a literaturii, care, bineinteles, ii va antrena, odata cu poetii, pe glosatorii lor. Ce ii va inlocui ? Ceea ce este conceput ca singurul adevar, ca activitatea lipsita de inselatorie: „adevarata“ ratiune, „adevarata“ credinta. Se stie ca, in diferite epoci, critica platoniciana contra artei imitative (care ne retine printre simulacre de-aici, de jos) a fuzionat cu critica biblica indreptata contra imaginilor si idolilor.
Refuzul traditiei (si in special al unei traditii eroice inradacinate in trecutul „feudal“), proiectul de instaurare a unei noi ordini in cetate ne pot determina sa consideram aceasta critica radicala drept „revolutionara“. E mai bine, totusi, sa evitam acest termen ambiguu. Constatam ca, in chiar argumentatia ei, aceasta critica erijeaza ca valoare superioara fixitatea, non-devierea, prevenirea indepartarii de sursa. Cetatea trebuie pazita: si tocmai pe regi si pe paznici doreste Platon, inainte de orice, sa-i fereasca de influenta nefasta a poetilor. Caci reprehensibile in imitatie sunt chiar decalajul si degradarea ontologica ce separa fiinta imitata de imaginile inventate de arta. Poezia se constituie intr-o miscare de indepartare in raport cu esentele. Iar functia de paznic e propusa impotriva indepartarii de orice fel. Daca am accepta o alta viziune asupra poeziei; daca am vedea in ea nu miscarea ce intoarce spatele Ideii, ci, din contra, elanul dorintei care, pentru a atinge realitatea superioara, trebuie sa treaca prin simulacrul ei, adevarul ar fi acelasi – distanta, conditia straina sunt inseparabile de poezie, pe cand sarcina paznicului este sa impiedice orice indepartare, sa asigure coincidenta fiintei virtuoase cu sine insasi, sa previna orice deriva a institutiei. Critica radicala vede in poezie si in activitatea mimetica exemplul insusi al derivei si al derivatiei infidele. Sa nu cautam altundeva decat in critica platoniciana a imitatiei una din primele resurse ale ideii moderne de alienare : cel ce se lasa castigat de placerea poetica isi devine strain siesi, strain virtutii, strain cetatii. El cade prada unei puteri care il face absent, unei deveniri in care pasiunea destrama legaturile comunitatii. Critica radicala, precum vedem, nu incrimineaza literatura, nici literatura cea mai traditionala, decat in speranta de a stabili, in limbajul filosofiei, ordinea imuabila, repetitia fidela, din care am gasit exemple in lumea ritului. Departe de a se concepe ca un apel la o alta literatura, critica lucreaza pentru a elimina riscul aparut o data cu literatura. Dar este evident ca ritul nu poate fi pur si simplu restaurat si ca ambitia rationala a criticii da libertate unei discutii nesfarsite: nu putem decat sa constatam ca, astfel, critica radicala, opunandu-se literaturii, serveste in cele din urma cauza unei literaturi noi, de natura reflexiva, atragand asupra-i priviri pline de neincredere si acuzatia de tradare.
Cunoasterea
Diferitele gesturi ale criticii pe care le-am evidentiat aici, dezvolta, in succesiunea lor, o istorie destul de indelungata incat sa apara in sfarsit o vointa de intelegere recapitulativa, iar aceasta cunoastere tardiva sa revendice in folosul ei autoritatea predominanta. Atenta la succesivele optiuni, la diferitele tipuri de activitate, la deplasarile unor valori respectate, cunoasterea se vrea inglobanta, devenind, la randu-i, valoarea care pretinde ca in rest totul sa-i fie supus. Cunoastere decisa sa primeasca tot ce nu atenteaza la propriul ei exercitiu; privire impartiala si contemplativa (sau teoretica) ce observa si descrie modul in care oamenii isi manifesta placerea de a inventa lucrari de natura lingvistica, de a le pastra in memorie, de a le critica – aceasta este, in esenta, atitudinea aristotelica; dar sa adaugam ca de la ceea ce place la modul cel mai general oamenilor in artele imitative, de la ceea ce ii emotioneaza cel mai mult in tragedie etc., gandirea aristotelica ajunge la existenta unor conditii ce fixeaza anumite obligatii ineluctabile oricui vrea sa emotioneze in acest fel. Cand se universalizeaza, observatia determina constante care, fara a fi reguli sau precepte, dau seama despre o anumita stare de lucruri ce nu pot fi ignorate fara riscuri. De unde si prelungirea prescriptiva a observatiei generalizante.
Astfel, din nou, de asta data pe baza faptelor pe care le-a adunat si confruntat, critica se arata preocupata sa previna departarea si sa-i denunte riscul. In plus, in masura in care se vrea atenta la toate fenomenele fara exceptie, ea resoarbe dinainte toate departarile viitoare in unitatea totalizanta a cunoasterii. Cu toate ca nu isi exercita practic dominatia, ea isi poarta privirea asupra tuturor posibilitatilor „relationale“ specifice naturii umane. Daca astazi critica aspira sa se ataseze stiintelor omului, o face datorita aspectului sau de un anumit tip pe care noi il prezentam oarecum schematizat. Dar nu fara a pastra in ea functiile si tintele pe care le-am descris ca pe tot atatea momente antecedente. Si, intr-adevar, in prezent, polisemia cuvantului critica este creata prin suprapunerea acestor gesturi diverse. Un lucru pe care e bine sa nu-l uitam.
Traducere din franceza de ANGELA MARTIN
Text reprodus dupa Annales du Centre Universitaire Méditerranéen, Nice, XXV, 1971-1972, si obtinut prin amabilitatea autorului