Un urias cu suflet de copil (I)
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura memoriei » sertar
Autor: Niculae Gheran
Privind in urma, cred sincer ca peste tot ce-a infaptuit in literatura, Mircea a ratat o cariera pentru care era croit: avocatura. Dupa mine, vorbea mai frumos decat scria, avand nu numai un fermecator har de povestitor, dar si elocinta de a-si sustine cauza.
Oameni mici si oameni mari… Dumnezeu stie cine si cum ii masoara, cata vreme dimensiunea lor difera de la o zi la alta, ca sa nu insist asupra reevaluarilor intervenite pe parcursul mai multor generatii. S-ar parea ca moartea se dovedeste a fi cel mai bun socotitor, fara a mai astepta Judecata de Apoi. Cine nu stie ca, traind printre ai sai, Van Gogh n-a izbutit sa vanda decat un singur tablou – si-acela cumparat de fratele lui? Care muzeu de pe mapamond nu se mandreste astazi ca poseda o panza din picturile lui, o gravura sau macar un desen? Mai aproape de noi, pe vremea lui Eminescu, un poet ca Vasile Bumbac beneficia de o mai mare notorietate. Daca la bursa valorilor hazardul ramane hazard, inovatia avand uneori in public si un rol inhibator, la ruleta politicii competitia se inrudeste adesea cu iluzionismul. Castiga cel care, mintind frumos, incepe sa si creada ce spune, mai ales cand altii din jurul sau ii lauda „adevarurile“. Nu conteaza ca vine ca sa plece, ca in perspectiva istorica de acesti pigmei nu-si va mai aminti nimeni… Deocamdata moara continua sa macine.
Evocasem candva pe Saint-Beuve, care spunea ca un om mare, cunoscut in plenitudinea gloriei sale, poate fi cu greu imaginat lipsit de ea, dupa cum – daca il cunoastem inainte de a fi stralucit – nu banuim ce va deveni intr-o buna zi. Se mai intampla si invers: sa fi cunoscut oameni „mari“, care cu timpul sa se dovedeasca a fi fost mici. Nu doar in domeniul literaturii si artei, unde se poate ca, dupa o creatie cu totul deosebita, sa te cufunzi in bezna, dar mai ales in viata social-politica, unde azi esti si maine nu, disparand precum picatura de apa cazuta pe-o plita incinsa. Este de-ajuns sa privesti si sa asculti pletora de balbaiti perindati pe sticla televizoarelor, mai toti indragostiti de putere si certati cu gramatica, ca sa te dumiresti unde te afli, sa razi si sa-ti plangi de mila. Dupa cum, mai mult decat sigur, traiesc printre noi numerosi oameni haraziti sa ramana in istoria neamului, in pofida anonimatului de azi.
O armata nu este alcatuita insa doar din generali. Pe frontul existentei cotidiene, viata te obliga sa te intalnesti cu tot felul de indivizi, precum intr-un urias ospiciu in care nu totdeauna dibuiesti granita dintre pacienti si personalul medical. Poate si pentru ca in fiecare dintre noi ambele categorii sunt reprezentate ca atare, ponderea fiind de regula fluctuanta, in functie de imprejurari. „Spune-mi ce esti in stare sa faci pentru altii, ca sa stiu cine esti!“ Nu conteaza ca in ochii altora clientela inconjuratoare e alcatuita strict din bolnavi sau tamaduitori; important este binele sau raul ce-l provoaca fiecare in parte.
Din aceasta pricina, zeci de ani m-am simtit sufleteste mai apropiat de oastea editorilor, alcatuita cu osebire din soldati modesti, al caror nume il descoperi marginalizat in vreo caseta tehnica. Candva s-au confundat cu intreprinzatorii de carte, devenind firme, precum odinioara Carol Göbl, Samuil Saraga – care, la Iasi, a tiparit primele editii de poezii ale lui Eminescu –, Leon Alcalay – initiatorul „Bibliotecii pentru toti“ –, Ioan I.V. Socec, Ralian Samitca din Craiova, Petre G. Georgescu-Delafras si alti editori-tipografi-librari ce-au binecuvantat literatura romaneasca fara sa-i adauge slove proprii. Pornind de la rezultatele lor, de la scriitorii si operele promovate de ei, le poti socoti rostul in evolutia scrisului autohton mai abitir decat aportul cvasianonim al multor combatanti pierduti pe drum.
Din pacate, in anii socialismului profesia de editor a suportat degradari uriase, omitandu-se ca aceasta, prin definitie, presupune policalificare, iscusinta de a trece toate barierele unei carti din momentul zamislirii ei, pana ajunge in mainile cititorilor sau asezate in rafturile bibliotecilor. Peste hotare, in tari de traditie culturala, avem de-a face cu patroni aflati la a treia si chiar a patra generatie de editori. La noi, fostii confrati din prima jumatate a veacului trecut au devenit peste noapte someri, fiind inlocuiti si schimbati din considerente conjuncturale cu buni si rai, nevoiti sa ia totul de la inceput. Timpul i-a cernut cu asprime. Printre putinii ce pot fi numarati pe degete s-a numarat si Mircea Santimbreanu, scriitor pentru copii, ale carui carti au cam disparut din biblioteci de prea multa folosinta. Cine l-a cunoscut este imposibil sa-l uite, fie macar pentru infatisarea lui: un barbat falnic, ce-avea in jur de doi metri, un urias coborat de prin partile Hunedoarei, scaparator de inteligent, contrazicand prin spontaneitatea gandirii toata lentoarea atribuita ardelenilor. Isi asculta cu atentie interlocutorul, dupa care, ajutat de un timbru baritonal, vorbea sacadat, ca si cum dupa fiecare silaba ar fi cazut o ghilotina. Ironia si sarcasmul il insoteau mereu, fara sa fie suparator, avand calitatea de a le dubla, aproape in egala masura, cu autopersiflarea.
Il cunoscusem inca de pe vremea cand era student la Drept, facultate pe care o urmase aproape concomitent cu Filosofia. In anii cand maestrii baroului si ai magistraturii noastre inca nu fusesera inlocuiti cu juristi de mantuiala, nu-i de mirare ca pe Santimbreanu il selectasera ca asistent universitar inca inainte de a-si lua licenta. Gratie temperamentului sau nonconformist, va fi insa destituit din invatamantul superior, obtinand o catedra la o scoala generala de la periferia Capitalei, spre bucuria elevilor ce l-au avut ca dascal. Scoala, aflata in prelungirea Caii Rahovei, pe Soseaua Alexandriei, ii poarta astazi numele si nu fara temei. Nu uit observatia unui fost elev, facuta la o consfatuire cu cititorii Editurii Albatros:
– Daca am devenit prieten al cartii, o datorez exclusiv profesorului meu de istorie si geografie, Mircea Santimbreanu, cu care colindam peste mari si tari, facand cunostinta cu adevarati oameni de seama, nu cu fitecine. In timp ce profa de romana ne chinuia cu descompunerea frazei, explicandu-ne ca morfologic conjunctia „si“ are uneori valoare de adverb, cu dl Santimbreanu am dobandit bucuria slovei literare, placerea de a trece peste timp si spatiu, oprindu-ne in fata marilor borne ale civilizatiei si culturii.
I se dusese buhul ca de popa tuns, cresterea notorietatii datorandu-se si celor peste 20 de carti scrise pentru copii, antologate in volumul „Vacanta mare“, tiparit si retiparit in tiraje ce concurau cu inaltimea lui. Precum odinioara Nicolae Batzaria, cunoscut intr-o epoca mai veche sub numele de Mos Nae, Santimbreanu si-a croit drum spre cea mai fidela categorie de cititori folosindu-se de revistele pentru scolari si pionieri, precedate de microfonul Societatii de Radio. In lumea scriitoriceasca, avea si el o porecla: „Omul cu trei picioare“, datorita lui Gica, un pechinez de dimensiunea pantofilor lui de urias, incaltari ce puteau concura cu cizmele lui Petru cel Mare de la muzeul din Kremlin. Zilnic ii puteai vedea plimbandu-se in zona strazii Hristo Botev, dintre Calea Mosilor si Piata Rosetti. Cand avea sa-i moara patrupedul – ce parea a-i fi al treilea pantof –, mi-a spus ca-l va ingropa pe sest in scuarul din fata Comitetului Central al fostului partid.
– Acolo sunt sigur ca pe Gica nu-l va deranja nimeni.
O fi facut-o sau nu, habar n-am, dar ideea ca atare rima cu aventurile propriilor eroi, nu totdeauna ortodocsi.
Cu timpul, popularitatea dobandita au determinat autoritatile vremii sa-l ierte de pacate, oferindu-i o functie de conducere la Casa Pionierilor, gazduita in fostul palat regal din Cotroceni, unde astazi se afla Prezidentia tarii. In ambianta de acolo, parea un Gulliver in tara piticilor.
Atunci si mai tarziu ramasese acelasi urias cu suflet de copil, mereu pus pe sotii, intre oportunitate si cinism. Dovada urmatoarea imprejurare, sintetizata intr-un dialog pe care incerc sa-l prezint cat mai fidel, dupa trecerea catorva decenii:
– Nae, te-am bagat intr-o comisie de acordare a unor premii literare pentru productia din 1967, ca reprezentant al Comitetului de Stat pentru (in)Cultura si Arta.
– Rau ai facut, ca acum n-am vreme sa citesc!
– Cine-ti cere asa ceva? Si-apoi ai vazut tu pe lumea asta vreo comisie care sa citeasca mii de pagini? Fiecare „judecator“ vine cu propunerea lui in buzunar si la mica invoiala se realizeaza marea intelegere.
– Eu n-am nicio propunere.
– Ba ai. Tu-l vei propune pe Vladimir Colin, pentru volumul de literatura fantastica „Pentagrama“.
– Am destui dusmani ca sa le mai sporesc numarul.
– Nu-ti face griji! Colin e si el in comisie, ca obertutar de profil din partea Uniunii Scriitorilor. Domnia sa nu vine cu o propunere, ci cu un pomelnic la care tine cu dintii, bob cu bob. Trebuie barat.
– Cu un premiu propus de Gheran?
– Nici vorba… Aici e spilul! El nu poate fi nominalizat, atata timp cat ramane in comisia de premiere. Tu faci propunerea, iar eu il invit sa aleaga una din doua. Asa cum il cunosc, se va recuza din comisie, cu gandul la 5000 de arginti. Dupa ce se va retrage de bunavoie, fac o contrapropunere: Fanus Neagu, pentru „Caii albi din orasul Bucuresti“. Important e ca tu sa-ti sustii propunerea pana il vezi pe Colin ca plange de emotie. Ce-i mai trebuie lui un premiu, cand e ditamai laureat al Premiului de Stat?
De plans, dl Vladimir n-a plans, dar, spre satisfactia lui Santimbreanu, s-a retras din lucrari si lucraturi, stiind ca, inainte de toate, democratia trebuie respectata.
Privind in urma, cred sincer ca peste tot ce-a infaptuit in literatura, Mircea a ratat o cariera pentru care era croit: avocatura. Dupa mine, vorbea mai frumos decat scria, avand nu numai un fermecator har de povestitor, dar si elocinta de a-si sustine cauza. Pe aceasta din urma a folosit-o cu varf si indesat in functiile pe care le-a avut in aparatul de stat, ca director general al Centrului National al Cinematografiei, ca director al Editurii Albatros, pe care a pastorit-o de doua ori – dupa un interimat la Directia literar-editoriala din Ministerul Culturii. Intr-o perioada cand cenzura fusese reactivata neoficial, a avut meritul de a pleda convingator in favoarea confratilor sai. Citea enorm, mereu cu creionul in mana, pentru a-si argumenta decizia, fara sa aiba prejudecati in sustinerea unui dialog in contradictoriu. Aflat intre ciocan si nicovala, s-a dovedit a fi un bun mediator, asumandu-si adesea riscurile imblanzitorului de lei. Repetatele retrogradari de care a avut parte in administratie n-au fost altceva decat urmarea unui firesc liberalism in apararea diversilor confrati.
Nu-i placea defel sa fie consolat, intervenind scurt:
– Asa cresc baietii!
– Cat sa mai cresti, Santimbrene?
– Pana ajung la inaltimea maretelor teze de partid din iunie... Cand facem un poker?