Despartirea de Iovanel sau fals tratat de spaniola
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura literara »
Autor: Nicoleta Salcudeanu
Un confrate pe care il pretuiesc activ pentru verva si acuitatea instinctului sau critic – este vorba de Mihai Iovanel – scrie, intr-unul din numerele anterioare ale revistei Cultura, spre surprinderea mea, o cronica total inadecvata si nedreapta despre cartea de debut a Luminitei Marcu, „Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol“ (Polirom, 2006). Surprinderea-mi e cu atat mai mare cu cat, indeobste, judecatile lui de valoare nu dau gres.
Acestea dau seama despre travaliul nu doar lingvistic in hispanitate, dar existential revelator al personajului narator. Acesta se instruieste in spaniola, dar o face pentru a se descoperi pe sine. Iovanel rateaza astfel dimensiunea initiatica si metafizica a cartii Luminitei Marcu.
Intai de toate, cheia lui de lectura e, daca e, una improprie. Iovanel nu face un minim efort de incadrare specifica. El nu defineste obiectul literar vizat, bajbaind intre ghid turistic, carte de calatorie, eseu, autobiografie etc. Iar evidenta sare in ochi: cartea nu se lasa descuiata de instrumentul lui critic, nu e altceva decat un roman nonfictional deghizat in ghid de conversatie. Se putea intitula, si atunci lucrurile ar fi fost clare si pentru Iovanel, „O fata tanara pe ulita spaniola“. Iar un roman, cat de nonfictional ar fi, presupune o distanta intre autor si personajul narator. Voi incerca sa descriu mecanismul, polemizand cordial cu al meu confrate. Asadar, referindu-se la secventele autobiografice, el scrie: „…in care se pot afla detalii despre cursurile de spaniola urmate de Luminita Marcu la Institutul Cervantes, despre doua calatorii in Spania etc. O proza (…) simpatica si fluenta, din care cele mai bine scrise secvente raman totusi citatele“. Criticul recunoaste proza, dar ignora tehnica citatului ca proliferare postmodernista a textului. Importanta cursurilor de spaniola, desi capitala, e expediata cu usuratate. Acestea dau seama despre travaliul nu doar lingvistic in hispanitate, dar existential revelator al personajului narator. Acesta se instruieste in spaniola, dar o face pentru a se descoperi pe sine. Iovanel rateaza astfel dimensiunea initiatica si metafizica a cartii Luminitei Marcu. O dimensiune imperiala, daca ne aducem aminte ca imparatul Traian, cel care i-a romanizat pe barbarii daci, era originar din Spania si ca la Sevilla exista cartierul Triana, numit la origine Traiana, locuit de gitanii care au inventat flamenco-ul. Iar conditia imperiala, mai exact o dureroasa constiinta imperiala, de lebada cazuta intre gaste, rate si alte curci (episodul mancatorilor de lebede nu este tocmai nesemnificativ) este orbitor de prezenta la Luminita Marcu. Si poate tocmai de aceea, fiindca este orbitoare, n-o fi vazut-o Iovanel. Aflat intr-o „tratorie“, personajul, inconjurat de echipa demisionara a „Observatorului cultural“, traieste astfel angoasa gregaritatii, constient de exceptionalitatea sa: „Nu ma simteam foarte bine, ma anxieteaza conversatiile astea in grupuri mari“. Coplesit de „exasperarea ca nu fac nimic serios, ca nici macar nu mai castig bani, ca nu reusesc sa scriu nimic altceva in afara de articole, ca doctoratul sta ascuns in niste fisiere nedeschise de mult timp…“, apare si catharsis-ul lingvistic (si nu doar): „La o masa alaturata, le vad dintr-o data pe cele doua profesoare (…): Diana si Isabel“. Ele vin la masa personajului, „ca niste turturele zglobii si galagioase. Vorbeau amandoua in acelasi timp in spaniola si astia de la masa se uitau impresionati“. Fireste, personajul L. (asa il voi numi de aici incolo), intelegea tot, dar nu putea sa se exprime, asa ca singurele cuvinte in spaniola sunt de nada. E de la sine inteles ca literaritatea textului efectueaza un transfer, iar performantele lingvistice ale profelor se rasfrang asupra lui L., care nici in ziua de azi nu se descurca cu verbele neregulate, indicativul, subjonctivul si parcurge modulele de tip „Ana are mere“ cu umilitate admirabila („…inca am probleme cu subjonctivul. Mi-am lipit deasupra biroului foaia cu rezultatele cursului B2. (…) Nu cred ca am fost de 10, dar am darul asta sa iau note mari. Acel sobresaliente ma va face sa ma inscriu si la B3, stiu ei ce stiu profesorii de la Cervantes…“ – spune in finalul romanului). Asadar transferul de prestigiu si performanta se produce, astfel ca „Am fost cel mai fericit om din lume in seara aia si a doua zi“ fiindca „…spaniola mea exista, ca si pasiunea gratuita din jurul ei, care n-avea nimic de-a face cu lumea culturala romaneasca agresiva si nevrotica…“ Anxietatea o data sublimata, provoaca epifanie in grup: „La plecare, toti fostii redactori ai «Observatorului cultural» voiau sa se inscrie la Cervantes, care la cursuri de spaniola, care la civilizatie iberica si unii chiar la flamenco“. Daca, in realitatea lor, redactorii n-ar fi, la randul lor, personaje, textul ar iradia un ridicol fabulos, iar autoarea ar putea fi suspectata de umor involuntar. Numai la imaginea redactiei ce, probabil si azi, exerseaza cu cerbicie ritmurile dracesti de flamenco – pe langa buchisirea modulelor A, B si C (A1, A2, B complex etc.), oricine ar izbucni intr-un ras cu mainile pe burta si s-ar tavali in spasme umoristice. Din fericire, toti sunt personaje.
E evidenta intentia autoarei de a construi un personaj exhibitionist, narcisic, superficial, semidoct si resentimentar, sub a carui masca se afla insa torturanta cautare a drumului spre Spania, ca un fel de drum spre inalta, cat mai inalta societate. Arivismul de manechin travesteste pofte de Cezar, ma rog, de Cezara. Aflam despre el tot felul de indiscretii si gratuitati aparent irelevante, ca nu se piaptana niciodata, ca poseda menajera, ca nu-i place capuccino, ca poarta „pantofiori“ galbeni de 24, 99 de euro (!), ca un criteriu de a alege cartile de citit e si in functie de coperta lucioasa, dar trebuie totodata sa se situeze „intr-un trend contemporan important“, ca invidiaza abundent. Snobismul narcisic al personajului L. poate fi ilustrat de ceea ce, in volum, ar putea aparea pe lista de pava romaneasca (lista a prostului gust si a marlaniei – capitol in carte): „Ma vad intr-o fotografie, cu o camasa alba si ceasul mare, un fake Rolex, si buzele mai rosii decat de obicei, cu o supa de fructe de mare in fata de la care mi-a venit un pic greata“. Chiar si manualele de bune maniere pentru incepatori sau reviste de lifestyle te avertizeaza ca Rolex-ul in sine e semn de parvenitism si ostentatie ce anuleaza orice stil, dar daca e si fake… Tot asa, povestind personajul despre ambianta rafinata a casei parintesti – personaj ce-si recunoaste explicit inapetenta si incompetenta in materie de arta, refuzand programatic muzeele in afara celor alternative („la muzeele tinere se ajunge din intamplare, pentru ca nimeni nu-ti spune sa te duci acolo. In Londra am urcat, pur si simplu, pe o scara…“), descriind asadar atmosfera casei bucurestene („la marginea unui parc magnific, cu o sufragerie decorata cu picturi de patrimoniu“), ne dezvaluie, cu intentia evidenta de a da contur unei tipologii postcomuniste, ascensiunea spre rafinament a tatalui, cel cu picturi „de patrimoniu“ in sufragerie: „Tata a intrat acolo (la Luvru, n.m.), acum vreo douazeci de ani, si apoi, de undeva dintr-un targ de afara, a cumparat exact ce i-a placut, cu ochiul lui de inginer pasionat de sunetul motoarelor. S-a nimerit sa fie o reproducere, destul de buna, as zice, dupa «Copii mancand» al lui Murillo“, lucrare a carui rama, se pare, impresioneaza mai curand decat lucrarea in sine, o rama „aurie, impresionanta, foarte baroca“. O alta fata a personajului e bovarismul academic si intelectual. Pornind de la o carte, eul gonflat, nevrotic, se identifica nici mai mult nici mai putin cu marile spirite: „…cand ma intalnesc cu carti de felul asta, cu Shakespeare-ul lui Burgess, de exemplu, dar si cu altele, ma gandesc ca nu e drept. Ca eu n-as putea sa scriu despre nici un scriitor roman (…), ca n-as putea s-o fac pentru simplul motiv ca n-ar interesa pe nimeni in afara Romaniei, ceea ce e la fel de deprimant“ Si suspectandu-se in intimitate „cu marea literatura scrisa in marile limbi“, personajul isi da drumul la nervi si frustrari: „Dar de ce altii pot sa scrie despre Cervantes? De ce unii isi fac personaj din Shakespeare? Si sunt astfel propulsati (s.m.) numai pentru ca au trait alaturi si si-au ales apoi ca subiecte astfel de nume, pe ulita mare a culturii? Stiu ca e o revolta cam banala si inutila, dar o traiesc de fiecare data, precis, matematic, in fata cartilor de felul asta… Si sa nu mi se raspunda ca pot si eu sa scriu despre Cervantes, care e al nostru al tuturor, ca o sa rad… Scriitorii romani se vaicaresc in general ca limba de mica circulatie le ingradeste accesul“.
Romanul propriu-zis e intersectat cu pasaje pseudo eseistice, de fapt impresii stangaci narative de lectura ce, la randul lor, sunt striate de citate copioase, pe care distinsa profesoara ieseana, Elvira Sorohan, in „Romania literara“ (nr. 50/14 dec. 2006), pe buna dreptate, le considera „fragmente de o neasteptata prospetime“. Aflam din aceste inserturi ca ai nostri calatori – cu unele exceptii – sunt cam obsedati sexual („obsesia femeilor, o constanta, se pare, la toti calatorii barbati“), ca G. Calinescu stia sa-si promoveze eruditia reala, dar si „exagerata“, ca ambitia sa de „a defini spiritul marii literaturi spaniole“ se converteste in ceva „mult mai hedonist si mai necolosal“; se mira, fireste de „celebritatea ei academica“, de tonul ei de „referat studentesc“, „Cateva comentarii cuminti si parafrazante“, intr-un cuvant o carte ce „dezamageste“. La fel de prost se infatiseaza O. Paler sau A. Marino, la capitolul acesta. Prin contrast, impresiile de calatorie transfigurate spiritual, in „Mansarda…“ sunt abil valorizate si capata miriade de reflexii. Iata un joc al acestora, cu reverberari picturale: „Oglinzile imense ma reflectau obsedant. O femeie tanara, cu o fusta colorata, cu ciorapi mati si adidasi negri Nike, cu o geaca de blugi stramta si un fular rosu incolacit in jurul gatului. Si cu o geanta, tot rosie, Samsonite. Marci bune, linistitoare, ca niste scuturi de aparare. Parul cret, bine strans la spate, pentru ca nici o suvita sa nu scape si sa stabileasca (virgula, n.m.) cu lumea din jur cine stie ce relatie periculoasa. Totusi inselator slaba, vorba lui Camil (Petrescu, n.m.), totusi atat de tanara si totusi frumoasa, de-mi venea sa mangai cu degetele impodobite cu inele mari de argint imaginea mea miscatoare din oglinzile hotelului de cinci stele“. Aceasta imagine, alaturi cu apologia ciorapilor de plasa din pagina urmatoare, alcatuiesc o entitate alunecoasa de femeie emancipata, usor perversa, delicios otravita. Personajul L., pe scurt.
De aceea n-as putea califica recenzia lui Mihai Iovanel decat drept una lovita de o uimitoare cecitate critica, de nu rauvoitoare, „agresiva si nevrotica“, precum bine zice Luminita Marcu despre intreaga lume culturala romaneasca. Inadecvarea interpretarii e exorbitanta. Avem de-a face, in mod clar, cu un roman de factura metafizic spaniola, in care amanuntul inselator-nesemnificativ, acumularea de splendide platitudini semnificative, naivitatea prescolara a reflectiilor despre arta si literatura, superficialitatea de balonase de sapun, chiar banalitatea de tinichea a judecatilor, frivolitatea intensa a cunoasterii, candoarea intelectuala, parvenitismul academic, cultivarea programatica a amanuntului inutil, barocul flamboaiant kitschos al auto-descrierii, surprinderea unor tipologii, toate, dar toate fac un debut monumental. Despre care criticii, aflati in posesia unul veritabil sistem axiologic, nu vor intarzia sa se pronunte; onest, barbateste, repudiind orice ipocrizie cum rasul infundat pe la colturi. Cartea intrece asteptarile enorme. Pentru ca e, in felul ei, enorma. O enormitate, cum altfel?!