Teodosie cel Mic si Razvan cel Mare
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Priviti cu atentie harta. Tot misterul cartii se afla aici. Un regat imaginar (si nu prea...), unde Pisicainele Gavril (aka TPPM, Tutore Plenipotentiar al Principelui Mostenitor) vegheaza ca tronul sa-i revina urmasului de drept, Teodosie cel Mic. Cine il ameninta pe micul print? Pai, mai intai si mai intai, ingustul si belicosul Otto, care construieste complicate masini de razboi in castelul sau din nordul tarii. Apoi, perfidul Oliviu, Somnul Protector, care administreaza tiranic Lacul Rece, o zona care imparte (la propriu si la figurat) regatul in doua.
E drept ca la vest si la est de Lac traiesc furnicile violete (din Petrila) si cele verzi (din Filiasi); insa acestea, dominate de impulsuri separatiste, pot trece oricand de partea celui care promite mai mult. In aceste conditii, se pare ca doar Sudul i-a ramas fidel micului Teodosie, mai ales ca regiunea e protejata de un zid imens si greu de cucerit. La miazazi de Zid sunt Bucurestii, unde se afla concentrata armata regala, condusa de generalul Marin Caciulata, apoi Capsunaria gospodarita de Bufnita Kaliopi si Ciupercaria pe care o cultiva Minotaurul Samoil. Cum intre ultimii doi staruie o veche dihonie, valea din nordul Zidului, in care se gaseste si Resedinta lui Teodosie, a fost numita, prin compromis, Valea Capercilor (sau a Ciupsunilor, zice Samoil). A, era sa uit: la tarmul Marii Noastre, acolo unde se intalnesc ducatul lui Otto si tinutul furnicilor verzi, se casca Pestera Marelui Monstrulet, de unde niciun muritor – om sau furnica – nu s-a mai intors sa povesteasca cum arata locatarul.
La asa incurcatura, e greu sa nu-i dam dreptate Pisicainelui: „Vai de capul tau, Teodosie, ce regat mostenesti.“
O poveste pentru „cei mari“
Aceasta e lumea din „Teodosie cel Mic“, a doua carte a lui Razvan Radulescu (dupa „Viata si faptele lui Ilie Cazane“, 1997). Fireste, in cele din urma lucrurile se termina cu bine si principele mostenitor isi (re)dobandeste tronul. Numai ca aceasta victorie e platita cu un pret atat de mare, incat aduce mai degraba a infrangere. Caci sirul de aventuri de care au parte eroii, presarat cu tradari, aliante, amoruri, polemici si crime, se sfarseste cu un macel general, in care mor cateva mii de oameni, pesti si furnici, basca Pisicainele, Oliviu, Otto si Minotaurul Samoil.
Insa aceasta violenta debordanta (adeverita prin caftelile, torturile si hacuirile care se succed nonstop) e doar unul din indiciile care ne avertizeaza ca romanul lui Razvan Radulescu foloseste stereotipurile naratiunii de tip fantasy ca simpla trambulina. De altfel, cruzimii i se adauga un umor nebun, de toate calibrele si detonat prin diverse tehnici, intre care merita amintite macar unele „faze“ clasice, dar de efect. Filmul educativ intrerupt de scena softcore dintre Pisicaine si Fantoma Otilia, Majordomul care ramane placid in orice imprejurare, Otto „durul“ dandu-se de gol si apoi ducandu-si mana la gura „ca o mamaie“, alt „dur“ (Samoil) care ascunde in baie ratuste de plastic si creme hidratante, cearta dintre Samoil si Kaliopi, care se transforma intr-o scena de amor sado-maso, gardianul care marturiseste ca i-l prefera lui Dumas pe... Joyce si alte asemenea jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul livresc dau sarea si piperul romanului.
Exista, apoi, numeroase elemente care semnaleaza caracterul de experiment si artefact al povestirii. Unele capitole au titluri care trimit ele insele la planul metatextual („V. Teodosie cere lamuriri. Pisicainele ii ofera rezumatul capitolelor anterioare“ si „XVII. V. Teodosie cere lamuriri. Marele Monstrulet ii prezinta rezumatul capitolelor urmatoare“), alte episoade (povestioara „Gandacelul zburator“ sau evadarea dumasiana pe care o regizeaza Pisicainele) pastiseaza sau parodiaza formule literare cunoscute. Plus ca riscam sa dam la tot pasul peste o fraza memorabila din Corneille sau Stendhal; asta, fireste, atunci cand nu e vorba de texte pe de-a-ntregul inventate, cum sunt acelea din biblioteca Marelui Monstrulet. Insa probabil ca cea mai elocventa secventa autoreferentiala este aceea in care, trecand printr-un glob magic, Teodosie ajunge direct in camera lui Razvan Radulescu. Devine astfel evident ca „Teodosie cel Mic“ deconstruieste formula fantasy-ului in aceeasi masura in care o ilustreaza. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face aici cu o feerie infantila, ci cu o poveste pentru „cei mari“, cu o naratiune in care conventiile genului au fost trecute printr-o sita ironica si autoreflexiva.
O „istorie ieroglifica“
Insa aspectele metafictionale au fost deja acrosate de toti comentatorii romanului. Nu voi insista asupra lor. Ceea ce imi propun, in schimb, este sa arat ca, dincolo de aceasta lectura „in oglinda“, „Teodosie cel Mic“ deschide alte doua unghiuri de interpretare. Prima pista ar putea porni chiar de la paralela sugerata de Mihai Iovanel si Bianca Burta-Cernat, care au asezat cartea in descendenta cunoscutului „Deschide ochii si vei vedea Orasul“ al lui Iordan Chimet. Poate fi si asta, nu zic, insa analogia cu pricina mi se pare insuficienta. Caci, daca Iordan Chimet se mentinea in sfera generala a meditatiei filosofice si morale, „Teodosie cel Mic“ e intesat de trimiteri concrete, fie ele istorice sau livresti. Un exemplu concludent pentru tipul de codificare folosit de Razvan Radulescu este chiar Pisicainele. Intr-o nota de la p. 31, autorul marturiseste ca l-ar fi imprumutat dintr-un roman al lui Dumitru M. Ion („Meteoritul care a uitat sa cada“, 1977); insa personajul are o vechime mai mare in literatura noastra, unde se intalneste inca din ciclul mopetian al lui M. Ivanescu. Sa mai adaug ca tot acolo apar o „bufnita blonda“ si un bufet care se cheama Termita si vom avea o imagine mai clara asupra modului in care se produce transferul: ca si in „Mopetiana“ lui M. Ivanescu, unele din personajele si episoadele imaginate de Razvan Radulescu functioneaza dupa un principiu heraldic.
„Heraldica“ se pastreaza si atunci cand e vorba de referinte reale: toate problemele Romaniei comuniste si postcomunisme transpar, mai mult sau mai putin voalat, in aceasta carte. Astfel, daca imaginea Canalului care leaga Lacul Rece de Marea Noastra, ale carui lucrari sunt inaugurate in prezenta Somnului cu marsuri triumfale si cantece muncitoresti (intre care un vers genial: „Sta Somnul – veghe nesmintita“), nu mai are nevoie de vreun comentariu, interesante prin subtilitate sunt celelalte aluzii. De pilda, consilierii Somnului (nu intamplator sase la numar – mai lipsea sa redacteze si o scrisoare) alterneaza linguseala cu revolta, ilustrand conditia deopotriva tragica si grotesca a elitelor intr-un regim dictatorial. Apoi, sugestiv e comportamentul membrilor „Fratietatii“, societate de tip carbonaro care sugereaza sublimul si ridicolul oricarei miscari revolutionare. Conspiratorii lupta ca niste lei, dar isi „incifreaza“ mesajele astfel: „Am tocmit totul dupa cum ne-a fost vorba. Acadelele stau in lazile lor, mentosanele le-am pus intre calti, ca sa nu patim vreo nenorocire, iar grisinele or sa calatoreasca in cutii de carton, in manunchiuri de cate douazeci. Sper ca intelegeti ce vreau sa spun cu acadele, mentosane si grisine si n-o sa va suparati ca nu le numesc arbalete, fumigene si sageti. Se stie ca in regim conspirativ este bine sa te pazesti sa spui lucrurilor pe nume, fie si numai ca minima precautie pentru cazul in care epistola cade in maini dusmane.“
Se pare insa ca tema preferata a autorului o constituie diferentele culturale si intoleranta aferenta: Capsunaria si Ciupercaria, Sudul si Nordul („In definitiv, civilizatia si politetea ne deosebesc pe noi, astia din sud, de barbaria nordului.“), oamenii si pestii („suntem doua lumi, noi si pestii, si ne pandim unii pe altii“), Centrul si provincia („Nu stiu cum e la Bucuresti, dar la Filiasi o punga de bani reprezinta o valoare direct proportionala cu cantitatea de bani din ea.“), Zidul ispravit, dar neintretinut, care e „mandria tarii“, desi nu foloseste la ceva anume, sunt cateva din motivele care revin constant in conversatiile personajelor si care genereaza uneori mici parabole ale alteritatii, debitate pe un ton cand serios, cand ironic. Condensate intr-o criptograma a cotidianului, toate aceste elemente fac din „Teodosie cel Mic“ o veritabila „istorie ieroglifica“ a Romaniei zilelor noastre.
Imposibila intoarcere
E drept ca nota „ieroglifica“ a cartii nu trebuie exagerata: nu toate personajele si evenimentele din roman au un corespondent real, tot asa cum nu toate componentele cartii respecta canonul fantasy. De altfel, chiar aceasta heterotopie, aceasta juxtapunere insolita a realului si miraculosului mi-a atras atentia in lectura volumului: de ce Razvan Radulescu si-a „maculat“ fictiunea cu insertii din realitatea imediata? Si, daca tot a facut-o, de ce nu si-a dus pana la capat „istoria ieroglifica“, pentru a realiza o suprapunere completa intre real si imaginar? Aceasta problema, care poate trece de la un punct incolo drept inconsecventa, isi gaseste raspunsul in dimensiunea autofictionala a romanului. Caci, oricat de bizara ar parea o asemenea afirmatie, „Teodosie cel Mic“ este si o carte autobiografica (chiar daca una in travesti, oarecum asemanatoare cu „W ou Le souvenir d'enfance“ a lui Georges Perec); asta de nu cumva e in primul rand o carte autobiografica.
In fond, autorul apare el insusi in roman, impreuna cu colegii de scoala, in toiul teribilei lupte de la cofetaria „Lamaita“; apare si la sfarsitul povestirii, in aceeasi cofetarie, inconjurat de aceiasi colegi; apare, la urma urmei, in toata cartea, fie si numai sub masca micului Teodosie, al carui rol de alter-ego al autorului ni se dezvaluie pe deplin abia in monologul final, cand glasul plangacios al copilului interfereaza cu perspectiva nostalgica a adultului: „Nu vreau sa vorbesc. [...] N-am ce sa spun. Am ajuns prea tarziu. Si nici pe Pisicaine, nici pe Samoil, si nici chiar pe Somnul Protector, oricat de rau a fost cu mine, n-am sa-i mai vad niciodata. E foarte adevarat. Insa or sa-ti apara in vis si ai sa poti vorbi cu ei vrute si nevrute. Si or sa-ti povesteasca din viata lor si din peripetiile lor tumultuoase de acum douazeci de ani. Si in aceste intamplari vor fi toti in viata, veseli, puternici si mult mai tineri. Daca nu vrei sa vorbesti, nu vorbi. Sa nu plangi de fata cu toata lumea asta ca sa te faci de ras. Poarta-te cum trebuie.“ Un monolog care explica atat sensul romanului, cat si bizara harta de pe coperta sa. De fapt, Razvan Radulescu nu scrie o poveste ingenua nu neaparat pentru ca nu vrea, ci mai ales pentru ca nu poate: pentru ca privirea magica a „celui mic“, care vrea sa-si povesteasca si sa-si retraiasca astfel copilaria este inevitabil poluata, bruiata, denaturata de privirea blazata si cruda a „celui mare“, care nu se mai poate debarasa de fantasmele istoriei recente. Caci, daca Razvan cel Mic putea sa-l vada aievea pe Teodosie cel Mic calare sau sa manance prajituri in cofetaria in care se afla printul, Razvan cel Mare nu-si mai poate zari „eroul“ decat „in vis“. Trecute-s vremurile-n care gheridemonul scotea flacari pe nari si Otto il tortura pe Majordom cu evisceratorul asincron ano-buco-vacuumatic... Acum, ah, organele-s sfarmate si Marele Monstrulet e un biet bibelou uitat in soba lui Razvan Radulescu!
Basm postmodern si „istorie ieroglifica“ a Romaniei contemporane, „Teodosie cel Mic“ este, in acelasi timp, o poveste de o tristete iremediabila despre pierderea inocentei si despre imposibila intoarcere in lumea Povestii. O carte splendida, cum putine s-au mai scris la noi in ultimii ani.