„Eminul meu iubit“
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Iata cum norocul istoricilor literari sta, uneori, in mainile frumoase ale unei femei, poate si in mandria ei de a se sti iubita de catre un poet inca de pe atunci mare. Iar un al doilea noroc se leaga de... o cearta a indragostitilor, de faptul ca, in urma unei suparari ce a survenit la un moment dat intre ei, Veronica Micle i-a cerut imperativ lui Eminescu sa-i returneze scrisorile trimise – si poetul, cavaler, s-a conformat.
<7 noiembrie 1879>
Eminescul meu scump,
Astazi sunt pline doua luni de cand am indeplinit un vis visat atata timp, un dor purtat cu atata amar si suferinta; nu stiu daca pentru tine nu a disparut tot farmecul inchipuit de bogata ta fantazie, dupa ce realitatea lucrurilor a inlocuit zborul imaginatiunei; cat pentru mine, tu esti si vei fi pururea iubitul meu ideal, visat si dorit intr-un chip vag, nehotarat chiar din copilaria mea. Mane e ziua numelui tau; imi pare destul de rau ca nu pot macar sa te sarut pe ochii tai cei frumosi; fa-mi sa-i pot saruta cat mai in graba si sa pot a-ti cere iertare daca poate din prostie te-am jignit cu ceva; tu de ma iubesti, desigur ca ma vei ierta, si vei veni la Iasi, sa ne mai imbatam unul de altul. Telegrafiaza-mi de vii, te sarut dorindu-ti toata fericirea lumii.
Veronica
BAR, S 4 (25)/ LXVIII
Mihai Eminescu, Opere, XVI. Corespondenta. Documentar, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, p. 624, Editura Academiei, Bucuresti, 1989
3 ianuarie 1882
Draga Nicuta,
Te rog scrie-mi. Nu ma lasa multe zile fara un rand-doua de la tine, caci azi, cand merit sa ma uiti, azi ma si tem ca m-ai putea uita. Te sarut de mii de ori, varful picioarelor mai cu seama si varful degetelor si te rog sa-mi scrii cand vii iar la Bucuresti. Atunci vom vorbi despre ceea ce-mi scrii – adeca de ramanerea ta aci. Am si facut unele puneri la cale, dar in orice caz voi sa te consult cand vei fi aci si voi sa vaz de ti-o placea.
Va veni o vreme, Nicuta, o sper ca o veni, in care tu vei uita toate durerile ce ti le-am cauzat si-n care vom incepe ceea ce eu am numit viata noastra noua. Poate ca atunci voi deveni eu insumi alt om si pacea si linistea vor fi de partea noastra a amandurora. Imi dai tu voie sa sper ca asa va fi, imi dai voie
Al tau pentru totdeauna
Eminescu
BAR, S 13 (2)LXIX
Mihai Eminescu, Opere, XVI. Corespondenta. Documentar, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, p. 190, Editura Academiei, Bucuresti, 1989
Doamna mea,
Ti-as zice „amica mea“, daca din scrisorile D-tale n-ar respira pururea un ton de amaraciune, daca uitand ceea ce am fost – odinioara – si-mi pare un secol de atunci – ai primi amicitia ce ti-o ofer si respectul pe care am invatat a-l avea pentru Dta. [...]
Dta totdeuna ai gandit ca eu petrec in Bucuresti. Te-ai inselat totdeuna si fie cine din cunoscutii mei iti poate da marturie c-am trait ca un pustnic, ca un sahastru. Mizerii trupesti si sufletesti m-au impresurat intotdeuna si amintirile, cazand una cate una ca frunzele vestede, momente de aur si momente de durere au lasat pe urma-le un desgust de viata si de tot, pe care nu ti-l pot descrie.
Da-ma uitarii precum te-am mai rugat, caci numai uitarea face viata suportabila.
Nu risipi partea cea mai buna a vietii si a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic sa-ti ridice praful urmelor si crede-ma odata in viata cand iti spun marele adevar, ca cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfa a instinctelor sale fiziologice impreunate c-o idee fixa. Dar cand un asemenea om ca mine va cerceta cenusa din inima lui, va vedea ca nu exista inca nici o scantee, ca totul e uscat si mort, ca n-are la ce trai, ca taraie in zadar o existenta care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani. Dta traiesti si eu sunt ucis – ce raport poate fi intre noi?
De aceea lasa amaraciunea de-o parte, bucura-te de-o viata care va fi frumoasa inca, pentru ca ai devenit o femee demna, pentru ca astazi esti ceea ce ar fi trebuit sa fii totdeuna dupa dispozitiile Dtale generoase si dupa spiritul de adevar pe care-l ai. Parerea de rau de a-ti fi cauzat Dtale dureri e singura parere de rau pe care-o am... Te rog iarta-mi-le cu atat mai mult cu cat eu n-am nimic de iertat, cu atat mai mult cu cat de la Dta n-am vazut decat bine.
Al Dtale supus
Eminescu
Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit: corespondenta inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle, scrisori din arhiva familiei Grazziella si Vasile Grigorcea, editie ingrijita, transcriere, note si prefata de Christina Zarifopol-Illias, pp. 204-206, Editura Polirom, Iasi, 2000
*
Diferenta dintre un mare creator si un autor harnic, dar lipsit de talent devine tot mai vizibila in posteritate, atunci cand, oamenii disparand, ramane opera sa vorbeasca despre fiecare. Lui Eminescu i-a aparut, in timpul scurtei si chinuitei sale vieti, un singur volum, intitulat modest „Poezii“. Altii au publicat rafturi intregi de carti, editate si reeditate gospodareste, in tiraje apreciabile si intr-o forma luxoasa. Acestea n-au contribuit insa cu nimic la evolutia literaturii noastre si timpul le-a sters, le-a radiat din memoria colectiva si chiar din aceea a specialistilor. In schimb, valoarea poeziei lui Mihai Eminescu, care il plaseaza si il mentine de peste un secol in centrul tare al canonului literar romanesc, a facut ca orice rand pus pe hartie de mana poetului sa devina important pentru posteritate. Opera unui mare scriitor este comparabila cu o locomotiva ce trage dupa ea si aduce la cota interesului public intreaga existenta a creatorului respectiv, episoadele mai terne ori mai intense, locul in care s-a nascut, scolile pe care le-a urmat, mediul in care s-a miscat. Influentele si sursele, experientele directe, proiectele implinite sau esuate, functiile ocupate, amicitiile si adversitatile, pe baza convingerilor artistice ori politice: totul devine semnificativ, caracterizant, intrucat contribuie la desenarea si adancirea acelei figuri a spiritului creator. Astfel, se poate spune ca Opera majora il creeaza si ea pe Autorul canonic, esential, obligandu-ne sa-l recompunem, minutios, din toate crampeiele vietii sale. E lipsit de interes sa ne ocupam de Cichindeal „gura de aur“ sau de Prale „firea cea intoarsa“, despre care vorbeste atat de frumos Eminescu in „Epigonii“. Este insa aproape o obligatie profesionala si morala sa cercetam meticulos destinele marilor nostri creatori.
Exegeza eminesciana atat de bogata si diversa (ca abordare si metodologie) dovedeste, pe de o parte, importanta subiectului, iar pe de alta, dificultatea reala de a-l inscrie intr-o structura explicativa unica. Intotdeauna un mare creator scapa, intr-un fel sau altul, din plasa in care incearca sa-l infasoare comentatorii. Mereu ramane un fond inaccesibil, o nota de inefabil imposibil de rationalizat si exprimat in discursul critic. Iar prin valenta de originalitate a acestor scriitori rari, distinctiile obisnuite si compartimentarile curente (pe genuri, scoli si epoci literare, in mari paradigme precum clasicismul si romantismul) nu mai sunt, de la un punct incolo, operationale. Geniul creator debordeaza pe deasupra acestor categorii, sparge tablele de legi si scrie altele, proprii – dupa care un numar impresionant de cercetatori incearca sa adapteze elementele teoriei si ansamblele istoriei literare la aceasta expresie unica a unei individualitati exceptionale. Scrisa in secolul 19, opera poetica a lui Eminescu reprezinta un punct nodal al literaturii si culturii noastre, catre care converg numeroase linii de analiza si comentariu critic. Se mai poate scrie ceva realmente nou, intr-un raport de adecvare la o opera atat de frecvent vizitata? Dupa Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Mihail Dragomirescu, G. Ibraileanu, Tudor Vianu, G. Calinescu, E. Lovinescu, N. Iorga, D. Caracostea, Perpessicius, Vladimir Streinu, D. Popovici, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Ion Negoitescu, Eugen Simion, I. Tohaneanu, Gheorghe Bulgar, Edgar Papu, Constantin Noica, George Munteanu, Ioana Em. Petrescu, D. Irimia, D. Vatamaniuc, Mihai Cimpoi, Dan Manuca, George Gana, mai exista posibilitatea de a-l descoperi pe Eminescu intr-un mod in care nimeni nu a mai facut-o, pana in prezent?
O extraordinara sansa face posibila relansarea discutiei critice despre Eminescu, pe o pista noua, pornind din teritoriul biografic. In anul 2000 a aparut (la Editura Polirom) un corpus de corespondenta inedita intre Mihai Eminescu si Veronica Micle, nu mai putin de 108 scrisori complet necunoscute, pana atunci, specialistilor si publicului larg. La fondul epistolar „traditional“, compus din 66 de scrisori (13 ale lui Mihai Eminescu, 48 ale Veronicai Micle si 5 atribuite/ inventate de zelosul Octav Minar), s-au adaugat dintr-o data, printr-o senzationala, de nimeni sperata, completare, 93 de scrisori trimise de Eminescu Veronicai Micle si 15 pe care ea i le-a adresat poetului – toate fiind pastrate, pana la aceasta data, de succesivele mostenitoare ale vaduvei lui Stefan Micle. Care a tratat, prima, cu mare grija ravasele eminesciene, adnotandu-le si facand astfel posibila datarea multor piese. Iata cum norocul istoricilor literari sta, uneori, in mainile frumoase ale unei femei, poate si in mandria ei de a se sti iubita de catre un poet inca de pe atunci mare. Iar un al doilea noroc se leaga de... o cearta a indragostitilor, de faptul ca, in urma unei suparari ce a survenit la un moment dat intre ei, Veronica Micle i-a cerut imperativ lui Eminescu sa-i returneze scrisorile trimise (plus o fotografie) – si poetul, cavaler, s-a conformat. Asa se explica situatia paradoxala ca o parte din epistolele schimbate intre cei doi au ramas in posesia unuia singur. Din fericire. In acest fel, asistam acum la o incredibila lovitura de teatru: bio- si bibliografic, sentimental si literar.
In primul rand, se modifica elementele unei ecuatii sentimentale pe care critica, analizand fondul vechi de scrisori, o interpretase intr-un anumit fel. In vechiul raport de contributie epistolara, Veronica Micle (cu cele 48 de scrisori) parea mult mai indragostita de Eminescu (cu numai 18, si nu toate cu girul autenticitatii) decat poetul de ea. Din mai putinele lui mesaje, razbatea parca o anumita agasare, o senzatie de plictis in directa legatura cu avansurile si rugamintile Veronicai. O dragoste, asadar, aproape sufocanta pentru poet – in general, destul de indiferent la persoana asupra careia isi proiecta mitul erotic: „Eminescu condensa in Veronica toate aspiratiunile sale afective, neutilizabile in viata de toate zilele, pregatindu-si astfel si sublimandu-si materia poeziilor sale erotice. (...) De aceea, moartea lui Micle nu fu primita de Eminescu cu acea jubilatie pe care am astepta-o dupa o dragoste platonica de aproape un deceniu. (...) Veronica nu exista pentru poet decat ca un mit erotic, ca o necesitate sufleteasca in clipele de inactiune sentimentala. Veronica era o creatiune a idealismului sau pasional si el ar fi putut pune foarte bine scrisorile la cutie, fara adresa, cata vreme tumultul sau afectiv era exprimat.“; „Pentru d-na Micle, insa, Eminescu reprezenta un liman de delicii sentimentale, dupa o lunga iarna casnica. Nici doua saptamani nu trecusera de la moartea lui Micle si astepta cu nerabdare sa alerge la Bucuresti, in care scop ruga pe Eminescu sa-i gaseasca o locuinta «care sa aiba aparentele unei incaperi visate».“ (G. Calinescu, „Viata lui Mihai Eminescu“).
Noul corpus de scrisori rastoarna aceasta imagine, infatisand un Eminescu mult mai participativ si trecand, ca toti indragostitii lumii, prin registrul bogat al senzatiilor si suferintelor amoroase: de la voluptate la durere, de la bucurie la deznadejde, de la vibratia ce se comunica imediat sufletului-pereche si pana la tonul epistolar alb, de o rece politete, forma superioara de exprimare/decantare a deznadejdii. De comparat tonalitatea randurilor puse pe hartie la 3 ianuarie 1882 cu aceea din scrisoarea nedatata: un document literalmente zguduitor, aratand cenusa din inima lui Eminescu, „partea umbrei“ ce i-a fost data omului, ca si poetului. Intr-o parte, mesajul este cald, „complice“, cu imagini din recuzita discursului amoros („Te sarut de mii de ori, varful picioarelor mai cu seama si varful degetelor“) si cu un la fel de dragalas apelativ (Nicuta), ce pare ca vrea sa scurteze si el distanta dintre Iasi si Bucuresti. Parcurgand mai multe scrisori, vom da peste un adevarat arsenal de diminutive si alte asemenea „atentii“ onomastice, prin care epistolierii isi arata inventivitatea erotic-lexicala. Eminescu devine Miguel Eminescu de Ipotesti, Emin, Miguel, dar si Bébé, Titi, Tropotel, Mitule, Miticule; in timp ce Veronica Micle e chemata cu o jerba de apelative gratioase: Verena, Vroni, Veronicuta, Nica, Nicutica, Cuta, Cutica, Potico, Pototoni s.a.m.d. Nu lipsesc nici sintagme dulci, precum „ingerul meu blond“, „fetitule draga“, „matisor“, „bobocel motat“...
Ce diferenta fata de amarul si disperarea din ultima scrisoare! Aici, Eminescu porneste de la concretul relatiei lor, pentru a ajunge la conturarea unui profil supra-personal, supra-individual, cu linii din care caldura iubirii si a vietii insesi a disparut. Pesimismul ce urca si se expune la suprafata paginii iese din ceea ce simte si mai ales nu mai simte acest om „greoi“ care, necrezand in nimic, fara acea privire ce „infrumuseteaza lumea“, arata ca ii este „moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani“. Filozofia schopenhaueriana interfereaza cu planul existential propriu-zis, cu dragostea si viata nefericita a unui ins impresurat de „mizerii trupesti si sufletesti“. Se poate spune ca punctul de „pornire“ in acest traseu al suferintei omenesti convertite in inumana indiferenta (si anume, neintelegerile si certurile cu Veronica Micle, suspiciunile si geloziile ei, nereusita lui in a o ajuta sa obtina pensia de pe urma sotului decedat, esecul proiectului lor conjugal) a devenit aproape irelevant. Aproape ca se contureaza cuplul din „Luceafarul“, cuplul imposibil, cu legaturile rupte intre o femeie vitala, care vrea sa iubeasca si sa se bucure de sentimentele ei, si un Hyperion „nemuritor si rece“, strabatand spatiile pentru a verifica adevarul singularitatii si singuratatii lui... De altfel, intr-o scrisoare din acest fond epistolar inedit, trimisa de Eminescu la data de 10 aprilie 1882, apare o referinta directa la compunerea „Luceafarului“, pretioasa deopotriva ca document uman si de istorie literara: „Fetitule draga, nu te supara daca nu-ti scriu numaidecat dupa ce-ti primesc scrisorile, dar in adevar inot in stele. Acuma m-a apucat frigurile versului si vei vedea in curand ceea ce scriu. Indata ce ma voi muta de aici iti trimit bani de drum; pan-atunci „Legenda“ la care lucrez va fi gata si fiindca luceafarul rasare in aceasta legenda, tu nu vei fi geloasa de el, fetitul meu cel gingas si mititel, si nu te-i supara ca nu-ti scriu imediat, nici ca nu-ti scriu mult. Cred ca e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniste perfecta, Veronica, e senin ca amorul meu impacat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai daruit“.
Ar fi putut sa fie scrisorile schimbate de Mihai Eminescu si Veronica Micle de o perfecta platitudine ideatica si stilistica... Tot ar fi fost intoarse de pe o fata pe alta, analizate atent si „stoarse“ de indiciile si semnificatiile posibile, in lumina operei marelui nostru poet. Cu atat mai importanta (si mai senzationala) este aceasta recuperare de tezaur epistolar, in care multe fragmente isi arata, inca de la prima lectura, filigranul geniului creator. Ultimul mare poet romantic poate fi surprins aici intr-o ipostaza biografica, in hainele si in pielea lui, atingand cu mainile si cu sufletul intreaga claviatura a iubirii.