Spaimele anului 2007 sau Miorita la portile aderarii
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura politica » societatea reala
Autor: Alfred Bulai
In urma cu un an, scriam un articol in aceasta revista, chiar la inceputul lui ianuarie 2006, despre spaimele, mai mult sau mai putin justificate, pe care unii romani le aveau fata de orizontul previzibil al aderarii noastre la Uniunea Europeana. Pe atunci eram destul de departe insa. Eram inca mari colectionari de stegulete, colorate foc, ne aflam cu luni inainte de raportul celebru din mai, nu mai spunem, foarte departe de sentinta finala din septembrie.
Nu va ascund ca multi intrezareau o amanare a momentului aderarii, mai mult, unii chiar si-o doreau.
Cu toate acestea, pe fata, atunci, erau destul de putini cei care criticau optiunea europeana, iar de euro-scepticism nici nu putea fi vorba. Mai toata lumea, in spatiul public, isi exprima temerile fata de posibilitatea de a pierde trenul, de a pierde marea sansa oferita Romaniei.
In acel articol incercam sa fiu echilibrat si spuneam ca, pentru o parte foarte mare a populatiei, celebrele mituri ale efectelor negative nu se justificau. Este drept, nici fantezia dorintelor altora, care sperau sa coboare raiul pe pamant odata cu aderarea noastra la Uniune, nu era mai justificata.
Pe drept cuvant, presa si liderii de opinie s-au interesat mai mult de subiectul aderarii spre sfarsitul anului trecut, desi pe alocuri s-au mai amestecat borcanele europene cu cele ale luptelor noastre politice dambovitene. Iata insa ca am ajuns si in 2007 si am intrat in mult ravnita familie buna a Europei. In mod paradoxal, presa, impreuna cu o serie intreaga de personaje, mai mult sau mai putin publice, mai mult sau mai putin oficiale, au inceput dintr-o data sa se preocupe major de aderare. Daca ar fi vorba numai de informarea publicului despre noile reguli, despre noile institutii, poate ca ar fi normal. Numai ca presa noastra a fost invadata de mari si uriase semne de intrebare. Nu putini isi exprima temerile ca ne bucuram inutil, pentru ca nu raiul, ci iadul va cobori pe pamant. Unii s-au lansat chiar in supozitii care sugereaza ca intr-un fel ne-am facut-o cu mana noastra, ca am fost cumva inselati. Multi gazetari se intrec in a zugravi scenarii apocaliptice pentru viitorul Romaniei, iar politicienii opozitiei simt ca acum e momentul lor si ataca spunand ca Romania plateste ca proasta Uniunii Europene o groaza de bani, iar guvernantii nu au reusit sa atraga, la randul lor, banii europeni.
In general, cei mai multi se plang, desi, dupa cum stim cu totii, pana acum nu s-a intamplat absolut nimic rau. In afara unei pene de curent in Bucuresti si a doua zile de ninsori in tara, majoritatea lucrurilor se pare ca sunt, pentru moment, bune. De ce atata ingrijorare? De ce atat de putina reflectie inainte de aderare si atata profunzime dupa? De ce atat de putin curaj pana mai ieri de a vorbi, poate sincer, despre aceste lucruri?
Stimati cititori, stiu ca poate o sa va supar, dar raspunsul il pot deslusi doar daca privesc spre produsele noastre culturale istorice, nu intamplator atat de dragi noua. Folclorul nostru, milenar cum ne place sa spunem, ne ofera intr-adevar raza de lumina care ne poate face sa intelegem misterul marii treziri la care asistam.
Sa ne intoarcem asadar la Miorita, marea capodopera folclorica, care ne caracterizeaza mult mai mult decat ar trebui. Prin urmare, un cioban, care facuse tovarasie cu alti doi, afla ca astia nu au ganduri curate si ca ar vrea sa-l fure, mai mult chiar, sa-l omoare. El nu stie sigur acest lucru, pentru ca doar o oaie turnatoare ii sopteste toate aceste zvonuri. Mai mult, ai impresia ca si ea aflase cumva de pe la alte surate de ale ei. Ce face ciobanul nostru? Sta oare sa verifice daca o fi adevarat? Se gandeste el cum sa se lupte cu cruda realitate? Sta el sa se gandeasca cum de a ajuns in situatia asta? Nu, evident, el ia de bune vorbele oii barsane si in fata destinului, dictat de micile barfe ale suratelor, se pregateste de moarte. Asta este, daca asa tie scris! Mai mult, ciobanul nostru pare ingrijorat de faptul ca pe el, conducatorul lor, ori poate doar un simplu lider de opinie, oile sale l-ar putea privi intr-o lumina nefavorabila, asa ca roaga oaia barsana sa le minta pe celelalte oi, care fie vorba intre noi probabil stiau toate de tarasenie, daca nu cumva or fi inventat-o ele, si sa le spuna o poveste de succes din Carpati.
Ciobanul impinge desigur drama spre o telenovela si roaga aceeasi oaie informatoare sa ii minta si mama, si sa-i spuna batranei ca s-a insurat, ca si cum o mama iubitoare ar putea sa se bucure daca afla ca fiul ei si-a luat nevasta si a plecat de nebun in lume, iar ea nu a stiut nimic.
Imi cer scuze pentru acest pasaj care, bineinteles, nu este original, dar este suficient de adevarat. Da, ciobanul mioritic stie sigur ca destinul ii joaca feste, este convins ca este condamnat si nu mai poate face decat un singur lucru: sa se planga, sa jeleasca si eventual sa minta si sa se minta. Este adevarat, nu stim in Miorita daca zvonul cu aia doi ciobani talhari era adevarat sau nu. Nu stim daca ciobanul nostru erou moare pana la urma, dar stim sigur ca se jeleste. El plange atat de mult incat nu ii trece prin cap nici sa verifice povestea cu cei doi, nici macar sa asculte sfatul prietenesc al oii si sa o stearga englezeste.
Interpretarea sarjanta pe care o dam este exagerata, dar in esenta ea ne reliefeaza un model cultural in care unii romani cred: jalea adanca in fata unei situatii care s-ar putea sa fie proasta, sau s-ar putea sa nu fie, strategia de a privi partea goala a paharului, sau de a gandi ca, si daca e sticla plina, probabil ea va aluneca si se va sparge, pentru ca plina fiind va fi mai grea si va fi mai usor de scapat din mana. Informatiile care le trec pe la ureche merita, pe de alta parte, sa fie insotite de neadevaruri daca este cazul, pentru ca, oricum, in fata destinului fatal ce mai conteaza exagerarile sau minciuna.
Spiritul mioritic este profund manifestat zilele acestea la noi. Cea mai mare parte a celor ce se jelesc de pericolul in care am cazut prin aderare privesc lucrurile extrem de personal, ca si cum li se va intampla chiar lor ceva rau. Majoritatea nu stiu exact daca ce au auzit ca vorbesc unii si altii este si adevarat. Nici nu are importanta pentru ei adevarul. Cred ca mult mai mult conteaza spectacolul dramatic pe care il joaca. Nu stiu insa daca sunt chiar atat de speriati si nici nu sunt convins ca ei insisi cred cu adevarat toate zvonurile. Stiu insa ca le place sa faca spectacol, sa se jeleasca si sa ameninte cu apocalipsa, ca le place sa dea reprezentatii in fata oilor, in fata tuturor celor care au nevoie de stiri rele pentru a isi defini existenta mai roz decat este.
Daca ciobanii nostri lideri de opinie ar fi euro-sceptici, in sensul real al cuvantului, chiar mi-ar fi dragi si poate ca as putea spune si eu ceva in apararea lor. Din nefericire, la noi, ei nu exprima decat o lamentare jalnica.