Dupa aderare...
articol aparut in Cultura, nr. 55 din 2007-01-18» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Intr-un lung interviu din „Adevarul literar si artistic“, istoricul Lucian Boia previne asupra manipularii ideologice prin istorie. Respectiva manipulare n-ar actiona cu atata virulenta in anumite epoci daca istoria insasi n-ar fi transformata, prin filtru ideologic, intr-un veritabil drog, sau, ca religia in ochii lui Marx care a numit-o „opium pentru popor“. Eminentul nostru istoric crede ca, in ultimii ani, „Romanii se indeparteaza de istorie, dupa ce s-au scaldat foarte tare in istorie… Pur si simplu, prezentul e tot mai prezent si intreaga lume europeana pana la urma se indeparteaza de istorie fiindca istoria merge tot mai repede si ne rupe de trecut. E o constatare. Eu nu am avut si nu am nimic impotriva istoriei. Sunt un istoric profesionist, sunt in interiorul sistemului. Insa oamenii trebuie sa fie mai putin dependenti de istorie. Istoria vine cu multe exemple glorioase care sunt adesea artificiale sau, oricum, amplificate. Si care te fac, cum se zice, sa te-mbeti cu apa rece. Nu ne putem baza la nesfarsit pe daci si pe romani, pe Stefan cel Mare, pe Mihai Viteazul si nici macar pe Carol I, pe Ionel Bratianu. Avem alte probleme astazi decat au avut ei ieri. Un dus rece poate nu strica pentru cei care tot viseaza la gloria strabuna… Oamenii trebuie sa fie mai ales constienti ca prin istorie adesea sunt manipulati foarte tare… Oamenii trebuie sa invete sa se apere de manipularea prin istorie, fiindca asta e manipularea de tip sentimental. Suntem romani, trebuie sa fim toti uniti – asta era discursul istoric al lui Ceausescu. Dar de ce tot batea moneda si cu Burebista, si cu Mihai Viteazul? Fiindca mesajul real asta era: romanii au fost intotdeauna uniti in jurul marilor conducatori care au fost Burebista, Mihai Viteazul, iar acum sunt eu, Ceausescu! Era o manipulare prin istorie, nu era marea lui dragoste fata de daci! Trebuie atentie cu istoria…“ Cu urechile inca pline de discursurile lui Ceausescu si cu ochii astupati de filmele lui Nicolaescu, dupa ’89 „mitologic – spune Lucian Boia –, istoria romaneasca se reduce la figura salvatorului, este personalizarea extrema si cea mai inalta a istoriei… Asteptam pe cineva sa ne scoata din marasm si atunci salvatorii se-nmultesc. Iliescu a fost considerat un salvator, Constantinescu si el, regele putea sa fie sau a fost pentru unii. Si astazi, Basescu este vazut de foarte multi ca un salvator, si Becali, si Vadim Tudor“. Ce sanse avem sa scapam de „salvatori“, de complexele pe care la ilustreaza si le intretine mitologizarea istoriei? „Romanii sunt foarte impartiti, si nu de ieri, de alaltaieri. Sunt curente caracteristice culturii romanesti inca din secolul al XIX-lea, un europenism prooccidental, sa-i spun mai clar, si celalalt autohtonism antioccidental… Sunt unii romani, au fost si mai sunt, care sunt gata sa se lepede de tot ceea ce este romanesc, fiindca singurul model pentru ei este cel Occidental. Dupa cum au fost romani si inca mai sunt care nici nu vor sa mai auda de alt model fiindca valorile noastre ar fi valorile supreme. Este genul de polarizare care sper sa se reduca si ideal ar fi sa dispara. Se intelege ca trebuie sa tinem la mostenirea noastra culturala, in acelasi timp sa fim deschisi spre lume si mai ales spre partea occidentala a Europei <…> sa reusim sa fim in aceeasi masura romani si europeni, nu mai mult romani decat europeni, si nu mai mult europeni decat romani. Cred ca se poate, asta tine de un echilibru pe care sper sa-l invatam“. Echilibrul acesta este parghia normalitatii: una care de mult nu prea mai stim unde se gaseste si nici cum arata. In proaspata lui rubrica („Bucuresti, Far-West“) din „Suplimentul de cultura“, Daniel Cristea-Enache descopera aceasta normalitate. Nu in scumpa noastra tara, ci in „infernul“ occidental: „Daca rupem acest ambalaj de ipocrizie si privim cu obiectivitate scena occidentala, vom fi literalmente frapati de normalitatea vest-europeana. Sunt niste societati fundate pe reguli clare, niste lumi in care te poti dezvolta si implini ca individ. Mai putine cuvinte mari si lozinci mobilizatoare, in schimb, incomparabil mai multa substanta turnata in toate sectoarele sociale, in munca, reflectia si distractia oamenilor. Faimoasa alienare (calul de bataie al criticii marxiste) nu o veti avea nici la Paris, nici la Madrid, nici la Roma. Am avut-o in orasele cufundate in intuneric ale mandrei noastre republici socialiste sau atunci cand am contemplat campurile pline cu gunoaie si fabricile mancate de rugina ale Romaniei «capitaliste» din anii ’90“. Celor ce se tem de „alienarea“ pe care ne-o aduce integrarea in UE, criticul le raspunde astfel, cu optimismul altei generatii decat a istoricului de mai inainte: „Integrarea in Uniunea Europeana nu va insemna nicidecum o dezintegrare a romanismului, o distrugere a specificului, o pierdere a identitatii, ci dezintegrarea unui tip de autohtonism, a unor anumite componente din specificul national. Vor fi limitate impostura si smecheria unsuroasa, va scadea numarul «descurcaretilor» si al artistilor infractiunii. Vor conta tot mai mult cat si cum muncesti, felul in care vorbesti, ideile pe care le pui in miscare. Reintrarea in Europa este al doilea moment extraordinar al biografiei mele, dupa acela al Revolutiei din decembrie 1989. De acum incolo, imi doresc un status quo…“.
In rubrica sa („Verba Woland“) din acelasi supliment, Ruxandra Cesereanu scrie despre Candy si Miorita: o forma de a contribui in stil propriu la „dezintegrarea unui tip de autohtonism“. Cum se stie, australiana Candy este oaia cu educatie canina care si-a salvat stapanul din foc, apucandu-l cu dintii ei de caine si tarandu-l afara din casa incendiata. „Citind povestea lui Candy, pe care am mai inflorit-o putin – scrie ucenica lui Woland – m-am gandit, in chip cat se poate de firesc, la Miorita noastra romaneasca, oaie nazdravana si ea. Cum ar fost daca Miorita ar fi fost dresata precum Candy si ar fi izbutit sa il salveze pe ciobanul moldovean? Cum ar fi fost daca Miorita ar fi putut sa actioneze precum un caine ciobanesc? Si gandindu-ma la asa ceva, m-a pufnit in chip firesc rasul. Nunta alegorica a ciobanasului nu ar mai fi avut loc, nici lamentarea narativa a maicutei batrane. Si, in general, unul din miturile esentiale si lacramoase ale romanilor s-ar fi dus pe apa Sambetei. Cu o singura conditie: ca Miorita sa fi fost Candy. N-a fost sa fie astfel“. Ce vor zice autohtonistii nu prea stim, dar europenii cu siguranta vor pufni in ras.