Rachete intercontinentale si scuturi antiracheta: deocamdata arme politice (2)
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
Coreea de Nord a testat in cele din urma mai multe rachete dintre care una de tip Taepodong-2 (cu raza de actiune de 3 500-6 000 km) care ar fi intr-adevar capabila sa atinga teritoriul american. Desi racheta a esuat totusi dupa vreo 40 de secunde de la lansarea sa, efectele politice si strategice ale acestui gest s-au vazut imediat si cu mare intensitate in plan international si regional: Japonia a solicitat o intrunire de urgenta a Consiliului de Securitate ONU care sa condamne actiunea nord-coreeana, Coreea de Sud a afirmat ca isi poate revizui politica fata de statul vecin („sunshine policy“ poate fi serios amenintata de actiunea celor din nord), iar America considera ferm aceasta problema drept una legata de securitatea si stabilitatea international. In mod cert, Rusia si China sunt extrem de ingrijorate de aceste dezvoltari care se petrec chiar in coasta lor.
Coreea de Nord doreste o victorie propagandistica in afirmarea pozitionarii sale in relatiile internationale (pozitionarea afectata, asa cum am mai mentionat, de grave aspecte de legitimitate si credibilitate, de o izolare diplomatica cvasitotala in politica internationala si regionala), in timp ce Statele Unite sunt obligate sa transmita aceeasi impresie asupra „inexpugnabilitatii“ teritoriului sau in fata unor asemenea amenintari.
In plan politico-strategic si militar, lantul de efecte ale acestui joc periculos cu rachete este insa extrem de complex. Statele Unite a fost practic nevoita sa accelereze programul sau national de operationalizare a unor portiuni semnificative ale scutului antiracheta, desi testele de pana acum au indicat rezultate mixte si destul de controversate (inca nu se cunosc capacitatile reale de acuratete si precizie ale sistemului, iar a cauta si a vana o racheta inamica in aer e inca un lucru foarte dificil, similar cu invatura din vechea zicala romaneasca privind „cautarea acului in carul cu fan“). Devansarea sa incumba anumite riscuri, inclusiv din punctul de vedere al credibilitatii unui asemenea proiect. Adica tot o problema de ordin politic. Este vorba de un sistem complex de senzori si rachete de interceptare, localizabile in silozuri de la Fort Greely (Alaska) si 2 BAM din Vanderberg (California). Mesajele politice si de propaganda ale acestor dezvoltari dinamice din plan militar sunt in aceste momente ceea ce conteaza cel mai mult ca efect international. Fara indoiala, Coreea de Nord doreste o victorie propagandistica in afirmarea pozitionarii sale in relatiile internationale (pozitionarea afectata, asa cum am mai mentionat, de grave aspecte de legitimitate si credibilitate, de o izolare diplomatica cvasitotala in politica internationala si regionala), in timp ce Statele Unite sunt obligate sa transmita aceeasi impresie asupra „inexpugnabilitatii“ teritoriului sau in fata unor asemenea amenintari. Exista, asadar, usoare similitudini cu anumite pozitii, atitudini si comportamente din perioada razboiului rece in ceea ce priveste valoarea politica a rachetelor si a scuturilor antiracheta. Parca fragmente ale unei confruntari de tip Razboi Rece au facut un arc peste timp, dispersandu-se in diverse regiuni geografice, desi ansamblul politic international este cu totul altul. Diferentele sunt asadar esentiale, pentru ca actorii s-au schimbat tot asa cum sistemul relatiilor internationale s-a modificat la randul sau profund, chiar la radacinile sale.
Daca in perioada Razboiului Rece miza armamentelor strategice era legata de echilibrarea politico-strategica a unui sistem politic bipolar, care „taia“ efectiv pe mijloc complexul politic si strategic international, acum aceasta chestiune este conectata la state cu mai putina semnificatie in arhitectura de ansamblu a relatiilor internationale, dar care pot deveni brusc factori foarte importanti de perturbare a stabilitatii si securitatii, in special in plan regional. State care spera ca diplomatia si forta lor de negociere politica vor fi intr-un fel salvate de utilizarea sau amenintarea cu utilizarea acestor sisteme letale. Sunt state imprevizibile si mai ales impredictibile, guvernate de regimuri politice dubioase, ceea ce complica si mai mult orientarea strategiilor de contracarare a raspunsurilor la actiunile lor. Nu e clar daca vechile strategii de disuasiune din era Razboiului Rece mai pot functiona pe un asemenea fundal, iar adaptarea lor la noile realitati strategice este cu siguranta foarte dificila. In plus, razboiul impotriva terorismului complica si mai mult intreaga chestiune, deoarece ultimul cosmar al comunitatii internationale responsabile e legat de incercarea structurilor teroriste de a pune mana pe asemenea sisteme. Atunci nu e deloc sigur ca vom mai putea vorbi doar de „arme politice“.
Daca la criza in evolutie nord-coreeana se adauga si problematica sensibila a programului nuclear iranian, se va putea observa ca politica internationala ar putea fi afectata in curand de o dubla criza nucleara. Nu se stie insa clar cum va putea fi ea rezolvata prudent si eficient, cu mijloacele traditionale ale strategiilor din perioada defuncta a Razboiului Rece.