Directia Presei - varianta postrevolutionara
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-07-27» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Oricat ar parea de nefiresc, nu sufar pentru ca, de la Revolutie incoace mai ales, sunt injurat cu obstinatie, ci pentru ca sunt injurat de prosti. Nu ma refer la Mircea Mihaies, care este doar lichea. Inainte de Revolutie, nu a scos nici din greseala un sunet care sa aduca, daca nu a curaj, macar a bun-simt. Vreau sa spun ca nu l-a vazut nimeni. Astazi, a ramas tot nimeni, dar cu N mare, pentru ca a mai imbatranit, iar neputinta si uscaciunea intelectuala i-au sporit otrava. Atata doar ca, se stie, este otrava bine remunerata: patria isi cinsteste ticalosii. In mod normal, n-ar merita sa-mi pierd vremea cu asemenea indivizi, insa crisparea din textele pe care le produc, setea lor de a ma distruge ma pune pe ganduri. Din pacate, este sezonul lor, al parazitilor care-si cauta tot timpul un caine sa-i treaca strada. Unii i-au gasit pe legionari, altii pe proletcultisti, cei mai multi, mai saraci cu duhul, se multumesc a fi baieti de trupa, rascolesc asemenea cainilor comunitari toate gunoaiele, in speranta ca doar-doar gasesc ceva cu care sa te termine. Te urmaresc mereu, cu tenacitate si ataca in haita. Asta stiu si atata pot, numai in acest fel au sentimentul ca exista...
Oricum, de 16 ani incoace, se merge cu spatele inainte, dar, cu toate acestea, nu exista o imagine clara asupra trecutului si nici nu se cauta puncte de sprijin in prezent. In schimb, se vaneaza cu frenezie turnatori si nu am nicio indoiala ca o parte din marii vanatori de astazi ar trebui sa inceapa prin a se uita in oglinda. Nu sunt impotriva, nu am niciun motiv sa ma impotrivesc deconspirarii turnatorilor, desi nu pot sa nu-mi pun cateva intrebari de bun-simt. Dupa ce vor fi descoperiti toti, ne va fi mai bine? Vom privi oare viitorul cu raspunderea cuvenita? Ne vom pune, in sfarsit, pe treaba? Vom iesi din lenea si izolarea in care, in ciuda libertatii de expresie si de miscare, ne simtim atat de confortabil? Spun asta gandindu-ma ca, atatia ani, desi nu am stiut cine turna, cand multi dintre turnatori erau stalpii moralitatii nationale, faruri calauzitoare, vajnici taranisti sau monarhisti impenitenti, starea tarii nu s-a schimbat, mizeria, foamea, bolile, analfabetismul si toate umilintele ce decurg dintr-un invatamant neglijat n-au fost in scadere, dimpotriva. Azi, in Romania, totul suna a degradare, prabusire, infrangere. Si nu cred ca va fi altfel nici dupa ce dosarele vor fi puse pe Internet, cum de altfel ar trebui, pentru a depasi aceste momente penibile, cand suspiciunile si acuzatiile le intrec, in intensitate si agresivitate, chiar si pe cele din „epoca de aur“. Mi-e teama ca vom fi obligati sa asteptam in pustiu, precum Moise, cei patruzeci de ani pana vor muri cei ce au fost robi in Egipt. Incep sa cred ca da... Noi, cei ce am traversat atat de greu epoca predecembrista, suntem invinuiti ca n-am facut una sau alta, in loc sa se observe ca tocmai cei ce ne acuza n-au facut absolut nimic in afara de a aduna dosare si a vorbi despre ceea ce n-au trait. Camus are dreptate cand spune ca intotdeauna exista o filosofie care sa justifice lipsa de curaj. La noi, lasii nici macar nu au ajuns pana la filosofie, cei mai multi, profitand de libertate, au imprumutat manierele derbedeilor. Si atunci, cum sa cobori la nivelul lor? Pe de alta parte, daca nu spui adevarul despre epoca ta, despre lumea in care ai trait, prolifereaza minciuna, stereotipiile si prejudecatile de tot felul. Moneda falsa o elimina de pe piata pe cea buna. Iar ceea ce s-a impus odata este foarte greu de scos din circulatie. Am citit mai zilele trecute un text al unui tanar care isi asigura cititorii ca mi-as fi scris romanele cu voie de la Politie. Dincolo de faptul ca tanarul respectiv nu cunoaste criteriile de judecare a literaturii, amestecand, in buna traditie comunista, politicul cu esteticul, ma grabesc sa-i dau dreptate. Da, absolut toti cei care au publicat ceva in fostele tari comuniste au avut aprobarea…Politiei, inclusiv Soljenitin pentru celebra sa nuvela, O zi din viata lui Ivan Denisovici. Fara cunoscuta stampila a Directiei Presei, cu cele doua litere atat de familiare noua - BT -, nu se putea publica intr-un ziar sau in vreo revista nici macar Fumatul interzis sau Nu calcati iarba. Am spus deseori ca timpul necesar tiparirii unei carti a fost infinit mai mare decat cel al scrierii ei, iar dreptul de a fi diferit de altii, de a publica texte „curajoase“ se castiga treptat, in infruntarile surde, nestiute de publicul larg, cu cenzurile si cu Securitatea in mod deosebit. Aceasta avea de ales intre doua rele: sa accepte tiparirea cartii in tara sau sa descopere ca a fost publicata in strainatate, gest cu consecinte foarte grave nu doar pentru imaginea regimului, ci si asupra celor ce au dovedit lipsa de vigilenta. De aceea, urmarirea autorilor care contau era o practica fireasca, iar drumul intre santaj si incercarea „organelor“ de a te „aduce pe drumul cel bun“ era un calvar zilnic. Te gaseau mereu, oriunde si oricand, erau de neevitat, iar din dialogurile la care te provocau, iti dadeai seama cum stai, ce stiu despre tine si la ce amenintari trebuie sa te astepti. Mai mult, iti ofereau si sansa de a avea inaintea ochilor viitoare personaje de roman. Cred ca am mai amintit undeva despre raportul capitanului Cinka de la Politia secreta ceha dupa intalnirea cu viitorul presedinte al Cehiei, dramaturgul Vaclav Havel: „Convorbirea cu Havel s-a incheiat cu sugestia mea, ca, in caz de nevoie, il voi contacta din nou. A fost de acord si a spus ca si el e bucuros ca a discutat cu noi, deoarece i-am furnizat material pentru viitoarele lui incercari literare“. Din nefericire, razboiul nu se sfarsea nici dupa ce iti aparea cartea: erai obligat sa-i convingi pe activisti si pe securisti, zi de zi, prin tot ceea ce faceai, ca trebuie sa te respecte si ca nu ti-e frica. Adeseori, pana si cenzorii iti admirau curajul si chiar riscau impreuna cu tine. Iata de ce ii port o amintire frumoasa lui S.V. care a riscat mult acceptand sa nu scoata din romanul meu, Drumul cenusii, cele 178 de pagini socotite subversive. „Daca ne toarna cineva, va trebui sa ne cautam amandoi un alt loc de munca!“, mi-a spus. Si turnau destui, mai ales dintre colegii de breasla. Asa se face ca, intr-o zi, m-am pomenit ca ma cheama S.V. de la un telefon public. Fusesem reclamat tocmai la Cabinetul 2, la „Tovarasa“. Ca urmare, am facut o cerere de audienta care, intr-un tarziu, mi s-a aprobat. N-am mai ajuns, insa, sa dau ochi cu „Tovarasa“, deoarece am facut un edem cerebral in drum spre usa cabinetului ei: era doar o mica parte din pretul platit pentru aparitia cartii. Injuraturile rituale din „partea sanatoasa a presei“ veneau de la sine. Cam asa mi-am platit aprobarea de la Politie de care vorbesc toti lasii de ieri si curajosii de azi. Nu mi-a placut sa vorbesc niciodata despre cele intamplate, despre dificultatile prin care am trecut pentru a spune adevarul. Cand pornesti pe un asemenea drum trebuie sa stii la ce te poti astepta: mai mult la rau, oricat de intens, si mai putin la bine. Si n-am facut-o pentru ca as fi avut nevoie de mila sau de admiratia patriei, ci fiindca trebuia sa ma simt in acord cu propria-mi constiinta. Dincolo de asta, cum observa Borges, toate cate i se intampla unui artist, inclusiv umilirea, rusinea, nenorocirile, „i-au fost date ca material pentru arta sa si trebuie sa-l foloseasca (…) si pentru ca din astfel de imprejurari din viata noastra sa cream lucruri eterne sau care dorim sa fie eterne.“ De fapt, tocmai acest efort de a gasi noul, de a cauta ce se afla dincolo de dincolo l-a deosebit si il deosebeste pe scriitorul adevarat de haitasii de meserie. Si, pentru ca a trebuit sa-mi amitesc iarasi de ei, nu-mi pot stapani uimirea: Doamne, Dumnezeule, cine a ajuns sa ne judece?!