Protipendada si „protopindada“
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
In 1994, la 57 de ani (n. 14 februarie 1937), Mihai Gramatopol incepea sa-si scrie memoriile. Se anunta deja un viitor, veritabil eveniment editorial. Nu neaparat pentru ca gustul cititorilor se orientase in acea perioada spre memoriale si jurnale si pentru ca asemenea carti, in tiraje considerabile pentru piata de tiparituri postdecembrista, erau „devorate“ cu grabire. Nu pentru ca distinsul carturar fusese sfatuit, incitat, chiar rugat, in cercul de prieteni de la Uniunea Scriitorilor, sa devina „memorialist“, cum spunea, cu autoironie, dupa ce povestise, cu verva-i inepuizabila, amintiri ce facusera deliciul auditoriului. Ci, in primul rand, pentru ca „venise vremea unei asemenea carti“. Care urma sa poarte titlul „Gustul eternitatii“. Gustul acelor prune iernatice, galben-aurii, din livada de la Calimanesti, un fel de „madlene“ provocand memoria, dupa ce rasfatasera papilele copilului care, intr-un moment de inspiratie, le botezase astfel aroma greu de prins in cuvinte.
Onorata de prietenia lui Mihai Gramatopol, stiu ca titlul pe care, pana la urma, l-a ales pentru memoriile sale, un titlul, foarte potrivit, a facut obiectul unor indelungi discutii cu amicii. Toti l-au sfatuit sa-l pastreze, in ciuda unor posibile, cu totul intamplatoare, apropieri de titlul memoriilor Margueritei Yourcenar, „Quoi? L’éternité“ („Ce? Eternitatea“), al carei roman „Memoriile lui Hadrian“ il tradusese stralucit, carte aflata azi la a patra editie in romaneste.
Un prim capitol din „Gustul eternitatii“, publicat, in toamna lui ’94, intr-un cotidian central, a fost nu numai „obiectul“ unui mare interes al cititorilor, ci si al unei reactii frizand absurdul (sa nu spunem mai mult). Redactia s-a trezit cu sase drepturi la replica, o premiera absoluta, stupefianta, chiar si pentru jurnalismul romanesc in tranzitie! Capitolul cu pricina, „Un epigrafist pofticios“.
Mihai Gramatopol a scris la memoriile sale pana cu cateva zile inainte de plecarea, mult prea devreme, dintre noi (31 martie 1998). Din pacate, n-a reusit sa-si duca proiectul pana la capat. Aparut, recent, in doua volume, la editura brasoveana „Transilvania Expres“, in ingrijirea sotiei, Viorica Gramatopol, „Gustul eternitatii“ ofera o lectura pasionanta. Treizeci si cinci de ani din viata unui carturar asumandu-si cu indreptatire calitatea de martor al „micii lumi vechi“ mutate, brutal, de mersul istoriei, in „marea lume noua“ (1940-1975). Rapeluri la trecutul familiei paterne, al unui fabulos bunic venit din Grecia in Valahia, si al celei materne, cu radacini sibiene, stralucite comentarii inedite asupra istoriei moderne si contemporane a romanilor si a Romaniei, fragmente de epistolar, un incitant „portret in evantai“ al societatii autohtone, intre protipendada si „protopindada“. Fara menajamente, dar si fara ranchiuna, cu nerv, cu delicii de limbaj plastic-frust, rafinat amestecat cu aluzii savante. Mare placere de a povesti, real talent de prozator si inzestrare, pe masura, de pamfletar si polemist. Cuvantul „carturar“ alaturat numelui lui Mihai Gramatopol are deplina justificare. Acest om exceptional, invatacel al lui Tudor Vianu, Alexandru Rosetti si Aram Frenkian, s-a ocupat de aproape toate aspectele culturii si istoriei lumii greco-romane: numismatica, epigrafie, gliptica, sticlarie, podoabe, monede, toreutica, statuete de bronz si de teracota, fildesuri (arte miniaturale), istoria artei antice, filosofice. Licentiat al Facultatii de Filologie, sectia Limbi Clasice, a Universitatii din Bucuresti (1959), si doctor in istorie cu teza „Pietrele gravate din colectia Cabinetului numismatic al Acdemiei R.S. Romania“ (1977), sef de sectie la Muzeul de Arheologie din Constanta (1961-1962), cercetator la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“ al Academiei Romane, profesor doctor docent, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania (din 1980), Conu' Mihai, cum ii spuneau prietenii, multi dintre ei tineri, a fost un om al gustului desavarsit. Rafinat prin cartile altora, pus original in paginile propriilor carti, sublimat in talmacirile sale impecabile – un raft de biblioteca plin cu titluri de referinta. Un renascentist care a facut fata elegant, ferm si fara compromisuri, loviturior „protopindadei“, mediocrilor in continua agitatie, cocotatilor in ranguri nemeritate, toapelor si „topilor“ (cum le spunea apasat), pe care i-a sanctionat prompt, atat in memorii, cat si in jurnalistica de dupa 1989, intr-un stil aparte, in care veninul si hazul erau livrate paginii in doze infinitezimal calculate, fara incrancenare, dar si fara crutare. Unul dintre ultimii reprezentanti ai protipendadei, celei adevarate, raspunzand seniorial afronturilor, cu suras ironic in coltul buzelor si formula magica „grecu’plateste“.
Dupa ce ai sfarsit lectura „Gustului eternitatii“, cu regretul ca autorul, cel „cat mai departe de oameni, cat mai aproape de zei!“ (motto-ul celor doua volume) n-a apucat sa le aduca mult mai in preajma „zilelor noastre“, te incearca o greu de definit stare de bine, de incredere ca totusi, candva, graul se (va) alege de neghina si aici, la Portile Orientului. in adancimea lor, memoriile lui Mihai Gramatopol au si acest mesaj.