Impliniri si regrete
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura sunetelor »
Autor: Mihai Plamadeala
Doru Apreotesei, unul dintre muzicienii romani care au reusit sa se impuna (si) in afara granitelor prin realizarea a peste douazeci de albume, vandute pe trei continente, ne-a oferit un interviu in care trecutul si viitorul au devenit parte a prezentului discutiei noastre.
...am fost fascinat de sound-ul special din muzica pop-rock datorat „noilor“ masini de ritm si armonie, tot mai numeroase si mai sofisticate. Am dorit sa stapanesc tehnicile specifice ale sunetului asistat de calculator. Ceea ce a urmat a fost un lung timp dedicat experimentelor si invatarii unui nou fel de a face muzica.
Mihai Plamadeala: Va rugam sa ne prezentati activitatea dumneavoastra profesionala din strainatate. in ce medii artistice activati si care este tipul de muzica spre care v-ati indreptat dupa plecarea din tara?
Doru Apreotesei: De-a lungul celor foarte multi ani de cand m-am stabilit in Suedia s-au intamplat atatea... inclusiv pe plan profesional/muzical. Asemanator cu ceea ce am facut in Romania este faptul ca am „oscilat“ intre genuri muzicale diferite. Nu din lipsa de discernamant, ci din curiozitate! De exemplu, in primii ani, am fost fascinat de sound-ul special din muzica pop-rock datorat „noilor“ masini de ritm si armonie, tot mai numeroase si mai sofisticate. Am dorit sa stapanesc tehnicile specifice ale sunetului asistat de calculator. Ceea ce a urmat a fost un lung timp dedicat experimentelor si invatarii unui nou fel de a face muzica. in plus, in incercarile de a intra in anturajul muzicienilor de studio, m-am lovit mai mereu de intrebari legate de abilitatile mele de programator mai degraba decat de cele de instrumentist. Toate acestea au facut ca si in ziua de astazi sa combin munca de studio cu activitatea live.
In ultimii ani, am cantat jazz, rock, pop etc... Am aranjat, imprimat si produs muzica impreuna cu numerosi artisti. Colaborez cu studioul „Jinglebeat“ din Stockholm, profilat in special pe productii multimedia, dar lucrez si in propriul meu studio: „DoRuMi“. De asemeni, cand am ocazia, colaborez si cu alte studiouri.
In mod special, as vrea sa mentionez colaborarea din ultimii ani cu excelentul compozitor si om de muzica Vasile Sirli! Ne-am reintalnit in 1990 la Paris, dupa ce amandoi parasiseram tara cu ceva vreme in urma. A fost vorba, de fapt, de continuarea unei colaborari care incepuse deja in Romania in anii '80!
Dintre „proiectele mele“ amintesc trupa jazz-rock P.S. Band – „prelungire“ a ideei Post Scriptum, realizata impreuna cu muzicieni suedezi. Apoi trupa de rock alternativ The Mess Doctors, impreuna cu Razvan Moldovan (ex Timpuri Noi), Ion Olteanu (ex Iris) si diversi alti muzicieni suedezi. in ceea ce priveste albumele mele solo, sunt in stil „new age“. (Mai multe din piesele de pe aceste albume au fost folosite ca muzica de film).
M.P.: Ce anume v-a orientat spre aceasta forma de muzica, descrisa generic prin termenul „New Age“? Ne puteti aminti cateva modele artistice in acest sens?
D.A.: Ma ocup doar de muzica „new age“. Nu am aprofundat niciodata fenomenul („miscarea“). Cred insa in influenta pozitiva a sunetelor asupra corpului/spiritului omenesc. Pentru mine, a face un astfel de gen muzical este o forma in plus de a-mi satisface necesitatea de creativitate. De altfel, am facut muzica instrumentala de cand ma stiu... Ultimul meu disc, Piano Dreams (licentiat in Asia sub numele „Deep Blue“) este rezultatul unor improvizatii de pian! Cea mai mare parte a albumlui este produsa pe baza acestor improvizatii pe care am avut grija sa le inregistrez in conditii foarte bune. Am avut acest gand de multa vreme. inca de la varsta de 12-13 ani, cand veneam de la scoala, aruncam ghiozdanul si cantam ore in sir la pian, am realizat cu regret ca numeroase momente unice se pierdusera pentru totdeauna... Mai apoi, in procesul de compozitie (inclusiv a pieselor pentru Post Scriptum sau Sfinx, de exemplu), foloseam un casetofon cu care imprimam „tot ceea ce-mi trecea prin minte“... Dupa aceea, reascultam, alegeam ideeile care mi se pareau interesante si le dezvoltam pana cand ajungeam la un rezultat final satisfacator.
Cu Piano Dreams am mers si mai departe. Improvizatiile sunt complet nealterate! One (and the first) take, only! Datorita stilului foarte melodios de muzica, am putut sa-mi reamintesc si sa repet anumite teme de-a lungul improvizatiilor, astfel incat de multe ori piesele suna, in mod paradoxal, foarte elaborat. Acest lucru a fost posibil, evident, si datorita tehnologiei digitale. Pare mai simplu decat a fost in realitate... Trebuie sa marturisesc ca am pastrat doar o mica parte din cele cantate. Ceea ce am ales contine insa – cred eu – acea incarcatura emotionala unica, aparte, specifica doar momentului creatiei... Un pic mai nostim este ca acum sunt nevoit sa... reinvat piesele, datorita unei cerinte din ce in ce mai ridicate de a canta live piesele de pe disc...
Mergand pe aceasta idee, am realizat anul acesta materialul pentru un alt eventual album: „My Fingerprints“. Aici am cantat „faze“ mai diverse. De la teme cu influente clasice, la jazz, etc... Mai dinamic si complex decat Piano Dreams, dar – se pare – mai greu de ascultat. inca nu sunt foarte hotarat daca am „sa-i dau drumul“. Daca da, va trebui probabil sa gasesc o casa de productie cu alt profil. Vom vedea.
M.P.: Am dori sa cunoastem opinia dumneavoastra despre evolutia muzicii rock. Care credeti ca sunt directiile si coordonatele pe care va evolua aceasta in urmatorii ani?
D.A.: Nu sunt critic muzical. Desigur, imi mai spun parerea despre muzica in discutii cu prietenii, la o bere. Sa incerc, totusi! in ziua de azi sunt mult mai multe ramificatii ale genului, de la o muzica implicata politic la un rock de divertisment. Personal, mi-au placut trupe diferite din motive diferite. Cred ca ultima trupa rock care mi-a transmis ceva desoebit a fost Nirvana. Atitudine „cu carul“. Dar si muzica, piesele, nuantele, dinamica. imi place, in continuare, Rolling Stones... in orice caz, exista o tendinta clara de „repetare“ in muzica. Si cred ca va fi imposibil ca viitorul sa se desprinda de acest dat. Cei care vor reusi vor revolutiona domeniul.
M.P.: Numiti, va rog, trei albume romanesti realizate inainte de '90 care credeti ca merita sa fie ascultate de noile generatii.
D.A.: Post Scriptum I, Sfinx III, Mircea Baniciu I.
M.P.: Trei nume cu care ati avut de-a face intens...
D.A.: Colaborarea cu Mircea Baniciu a inceput in mare masura datorita faptului ca eram vecini de bloc! Eu la etajul 2, Baniciu la 3. Pe atunci faceam parte din formatia Gramofon. Mircea venea pe la mine si cantam impreuna. Un an mai tarziu, cand tocmai se nascuse Post Scriptum-ul, materialul de disc era gata. Au urmat cateva repetitii si apoi inregistrarile la Bucuresti. Albumul suna foarte bine! Cred chiar ca a beneficiat de cea mai calitativa productie din Romania de atunci. Muzical este, de asemenea, foarte inspirat. in cea mai mare masura, albumul este asa cum l-am dorit. Nu, n-as mai schimba nimic. Discul a avut (si inca mai are!) mare succes. Albumul „Post Scriptum“ a aparut drept urmare a aprecierii noastre ca trupa de jazz-rock. Electrecordul nu „avea loc“ in momentul respectiv pentru inca o productie jazz. Foarte ciudat, tinand cont de succesul enorm pe care l-am avut la public cu repectivul gen de muzica. Ni s-a propus un album pop-rock. Probabil ca nici acest album nu s-ar fi facut daca nu am fi fost sprijiniti in mod deosebit de Vasile Sirli! Pe de alta parte, trebuie spus ca si noi aveam in gand un album pop-rock. Motivele erau legate atat de faptul ca toti ne incepuseram cariera muzicala in formatii de gen si era vorba despre o muzica ce ne placea in continuare, dar si pentru ca simteam nevoia de a ne adresa unui public mai larg. Discul a iesit bine! Din cate am inteles relativ recent, foarte multi instrumentisti tineri au considerat acest album deosebit de inspirant pentru formarea lor muzicala. Un disc „cult“, au afirmat altii. Sunt multumit cu rezultatul si nu as mai schimba nimic. Regret insa in continuare ca nu am scos un disc instrumental cu piesele de jazz-rock!