Baletul „Casanova“ si premiera ca debut
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura dansului »
Autor: Vivia Sandulescu
Am asteptat curioasa premiera baletului „Casanova“ la ONB, intrigata de faptul ca montarea, despre care stiam initial ca urma sa apartina lui Xin Peng Wang, coregraf titular al Teatrului din Dortmund, Germania, devenise, pe parcurs, „un spectacol de Monica Fotescu-Uta“, fosta solista a Operei bucurestene, care semneaza libretul, regia si coregrafia, cat si selectia muzicala.
Dupa bucuria premierei, a aplauzelor si florilor primite de balerini (...), ramane incertitudinea temeiniciei lucrarii pentru repertoriul Operei.
Impreuna cu dirijorul Tiberiu Soare, actuala asistenta a coregrafului susmentionat se opreste asupra unor fragmente din lucrari de Mahler si Massenet, alese pentru dramatismul lor sau pentru lirismul si caldura melodica. O nota aparte face un „Menuet“ de Mozart, cu cvartetul de instrumentisti pe scena, singurul insert apartinand lui Xin Peng Wang. intr-un stil coregrafic vadit diferit de restul, acesta face trimitere la intalnirea dintre Casanova si Mozart, sub forma unui moment de teatru in teatru. Altminteri, orchestra Operei nu suna mai bine ca de obicei...
Coregrafa se inspira din binecunoscuta carte „Povestea vietii mele“, dar il trateaza pe cavalerul Giacomo Casanova de Seingalt schematic, fara multa preocupare pentru adevarul istoric. Rezultatul este un barbat destul de sentimental, care iubeste si sufera sincer dupa o tipologie variata de femei: Adolescenta (Christina), Perversa (MM), Travestita (Henriette), Artista (Manon), Prostituata (Charpillon). Acelasi personaj feminin insumeaza mai multe elemente biografice (in realitate Henriette, marea dragoste a aventurierului venetian, era o femeie maritata care isi parasise barbatul si nu un travestit, dar Casanova era bisexual; femeia pentru care facuse o pasiune nebuna la Londra si care il respinsese era o aristocrata, dar prostituatele nu-i erau deloc straine etc). La fel se intampla cu Bernis (protectorul matur, posibil patern, ocazional partener de escapade) sau Contele X (caruia Casanova ii salveaza viata si in care regasim personaje sau intamplari diferite). Eroul propriei sale carti e investit cu un amor fundamental pentru o artista generica, Manon, un fel de „esenta de femeie“.
Decorurile Vioricai Petrovici pornesc de la o idee ingenioasa, un tunel al timpului vazut frontal, peste care se arcuieste un pod venetian, plus cadrul supradimensionat al unei rame de tablou – dar cam atat. Fundalurile realizate dupa picturile Marilenei Murariu readuc atmosfera din baletul „Romeo si Julieta“, la fel si costumele semnate tot de Viorica Petrovici. Acestea sunt, in majoritate, urate si sarace (Contesa poarta un fel de sortulet de bucatarie, lui Henriette parca ii lipseste jumatatea de jos a costumului, armatura la vedere a rochiilor de epoca nu mai e demult originala etc), printre reusite numarandu-se doar pantalonul de piele al lui Casanova, accesoriu tipic macho, peruca bruneta cu par scurt a lui Manon si costumul Vrajitoarei. Luminile, inteligent gandite, dar discutabil realizate tehnic, acopera de cele mai multe ori nuditatea scenei prin culoare sau proiectie. (Sper ca neonul este doar o solutie temporara si ca jerbele de artificii din Carnaval vor mai fi temperate in timp.)
Regia rezolva stangaci unele momente-cheie (printre care evadarea din inchisoarea Piombi), recurge la sabloane si lasa vagi relatiile dintre personaje. Constructia pe planuri suprapuse apeleaza in repetate randuri la stop-cadru, ceea ce asigura vizibilitatea actiunilor prin alternanta, dand insa impresia de putinatate a substantei dansante.
Coregrafia se inscrie in limitele permisive ale neoclasicului, fara a capata un contur personal. Cuminte, retinuta, sufera mai ales de lipsa de fantezie si dinamism, ceea ce face ca miscarea sa nu tina pasul cu crescendo-ul sau accelerando-ul muzicii din unele secvente. Trecerea de la un tip de elevatie la altul ramane nejustificata, atunci cand solista danseaza in pantofi flexibili iar ansamblul in pointes. Cat despre acesta din urma, scenele individualizate (precum Cazinoul) sunt mai reusite decat cele la unison. Un moment cu totul special este duetul Casanova-Manon cu violoncelul, in care recuzita devine un partener aproape uman.
Atractia serii sunt interpretii. Pentru Ovidiu Matei Iancu rolul Casanova vine ca o manusa. il reda cu un dramatism propriu marilor roluri clasice, aliind plasticitatea corporala cu saritura sa impresionanta. Corina Dumitrescu transforma si de asta data rolul incredintat (Manon) intr-o mica bijuterie, facand sa vibreze aerul din preajma. Oana Popescu (Christina) si Gabriela Popovici (Henriette) sunt prezente placute, in roluri insuficient definite; la fel, Adela Craciun si Mihaela Gheorghisor, prea fine si serioase pentru niste femei usoare si perverse. Cristian Craciun (Casanova batran) are evolutii convingatoare desi scurte, Gigel Ungureanu (Bernis) capteaza imediat ochiul publicului, Madalina Slateanu (Mama) si Gabriela Mocanu (Vrajitoarea) isi pun in valoare cu profesionalism experienta rolurilor de compozitie.
Dupa bucuria premierei, a aplauzelor si florilor primite de balerini si din partea teatrului (priveliste de care ne cam dezobisnuiseram in anii trecuti), ramane incertitudinea temeiniciei lucrarii pentru repertoriul Operei. La modul relativ, este un succes pentru o coregrafa fara palmares, care trece direct de la „furat meseria“ la un spectacol in doua acte. La modul absolut si, daca nu cumva se inscrie intr-un program de promovare a talentelor emergente, ne-am fi dorit ca Opera Nationala din Bucuresti, posesoarea unei companii de balet de valoare, sa-si intoarca mai degraba atentia catre creatorii confirmati si repertoriul academic, in mod inexplicabil subtiat in stagiunea actuala.