Doua dive la Opera de stat din Viena – Angela Gheorghiu si Anna Netrebkos
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura sunetelor »
Autor: Costin Popa
Anna Netrebko (in „Somnambula“ de Bellini) si Angela Gheorghiu (in „Boema“ de Puccini), dive aclamate si puternic mediatizate, inseamna un soc de atractivitate pentru orice fan liric, un afis de prestigiu pentru orice scena de renume. in plus, glamour pe toata linia. (...) Cererea de bilete depasise toate previziunile.
Distribuiri-soc
Hotarat lucru, directorul Operei de Stat din Viena, Ioan Holender, ramane maestrul de necontestat al alcatuirii distributiilor, al ordonarii spectacolelor stagiunii. intr-un teatru in care abundenta titlurilor inseamna si un mare rulaj al valorilor solistice, a asocia in doua seri consecutive pe cele mai en-vogue soprane ale momentului, Anna Netrebko (in „Somnambula“ de Bellini) si Angela Gheorghiu (in „Boema“ de Puccini), dive aclamate si puternic mediatizate, inseamna un soc de atractivitate pentru orice fan liric, un afis de prestigiu pentru orice scena de renume. in plus, glamour pe toata linia. Ioan Holender a reusit o data in plus performanta manageriala, de marketing si, la cererea generala, chiar primul spectacol din seria cu „Somnambula“ a trebuit sa fie transmis prin difuzoare in Piata Herbert von Karajan, adiacenta cladirii Operei, desi o auditie ulterioara, in acelasi cadru, fusese deja anuntata. Cererea de bilete depasise toate previziunile. Anterior, si productia „Boemei“ avusese o primire similara.
Caldura si puritatea portelanului
Pentru Anna Netrebko, abordarea partiturii belliniene a semnificat o reintoarcere la opusurile belcantiste pe care artista se pare ca nu doreste sa si le stearga inca din repertoriu, pe masura inaintarii in cariera, a implinirii vocii sau a incursiunilor sale pur lirico-romantice. Si bine face! Rolului Amina, Anna Netrebko ii restituie cursivitatea impecabila a liniei vocale, omogenitatea discursului melodic, egalitatea intre registrele glasului, in care isi fac loc rostirea cu sens si fraza elaborata. Timbrul, de o rara rotunjime, fara urma de asprime, are lucirea, puritatea si caldura portelanului. Dupa un inceput mai putin concentrat in care coloratura a „alunecat“ pe nesimtite (cavatina „Come per me sereno“), duetele, scenele si indeosebi marele duplex final – cavatina „Ah! non credea mirarti“ si cabaletta „Ah! non giunse uman pensiero“ – au revelat abandonul extatic propriu muzicii lui Bellini, rafinamentul inmuierii sunetelor si al cantului in mezzoforte, calitati pe care putine artiste le stapanesc. Vocea de coloratura lirica a sopranei s-a simtit in largul ei intre agilitatile portativului, registrul supraacut a sunat glorios. Exista, in aceasta abordare a Annei Netrebko, o usoara indepartare de belcantoul clasic – al messei di voce, al filajelor pana la inaudibil – si o apropiere de cel romantic, ceea ce, in fond, serveste specificul caracterologic al personajului.
Scenic, soprana ruso-austriaca si-a purtat pasii usor, delicat, cu economie de mijloace. in transa, bratele-i au plutit. A parut exact ce a imaginat elvetianul Marco Arturo Marelli (regie si scenografie) – un adept al statismului, al miscarilor domoale mergand pana la imobilism (corul prezent la masa de nunta a fost simplu asistent) – care nu l-a inspirat insa suficient pe rigidul interpret al lui Elvino, tenorul Antonino Siragusa. Mai potrivita a aparut eleganta tinuta aristocratica a Contelui Rodolfo, reputatul bas Michele Pertusi. in schimb, pentru rolul Lisa (soprana Simina Ivan), regizorul a rezervat o compozitie complexa, cu mare talent pusa in pagina de artista romanca, solista de baza a ansamblului Operei vieneze.
Productia lui Marelli in teatrul de pe Ring nu este mai veche de o jumatate de deceniu. Regizorul transpune in zilele noastre istoria fetei atinse de somnambulism, narand simplu si introducand arareori simboluri – o furtuna de zapada sparge ferestrele naruind totul in sala de bal, Amina schimba in final rochia alba a naivitatii (desenul costumelor ii apartine creatoarei Dagmar Niefind-Marelli) cu rosul intens al focului descatusat al iubirii. Ma intreb: oare chiar era necesar ca eroina principala sa cante o strofa din cabaletta finala in fata cortinei vremelnic inchise?
Italianul Antonino Siragusa a expus adecvate sonoritati di grazia (duetul „Prendi l'anel ti dono“), dar intr-o timbralitate nu intotdeauna atractiva si in care s-a refugiat uneori prin nedoritul falsetto; tenorul are extensie sigura in registrul acut, „poza“ patrunzatoare de glas si frumos legato. Compatriotul sau, Michele Pertusi a impresionat prin generozitatea vocii sale catifelate de basso nobile cantante, prin conducerea impecabila a cavatinei „Vi ravviso, o luoghi almeni“. Un prototip.
Am regasit-o pe soprana Simina Ivan in optima forma vocala, cu frazare frumoasa si inteligent condusa (cavatina „Tutto è gioia, tutto è festa“), perland agil pasajele de coloratura (aria „De’lieti auguri“). in micul rol al Teresei, mezzosoprana Janine Baechle.
La pupitru, italianul Pier Giorgio Morandi – cunoscut bucurestenilor dintr-un spectacol cu „Aida“ la Sala Palatului in timpul precedentei editii a Festivalului George Enescu – a condus in deplina stapanire a spiritului partiturii, redandu-i fluenta, calmul prin care se lasa libertate expozeelor vocale, dar fara un approach imaginativ care sa exploateze, potentele ansamblurilor Operei de Stat din Viena.
Emotionalitate maxima, traire intensa
„Boema“ de Puccini a fost titlul cu care Angela Gheorghiu s-a reintalnit, dupa nu mai putin de 10 ani, cu publicul vienez. O perioada de timp in care artista romanca a cucerit mapamondul liric prin roluri cantate pe mari scene. Neuitand ca presa a scris dupa un spectacol cu „Falstaff“ la Viena, ca opera verdiana ar fi trebuit sa se numeasca Nannetta dupa rolul interpretat stralucit de soprana romanca, asistenta a asteptat-o cu nerabdare si curiozitate. Si a primit ceea ce a dorit: farmec de la prima nota emisa, emotionalitate maxima, sensibilitate. Angela Gheorghiu este o vrajitoare a sunetului, caruia ii confera adancimi nebanuite venite dintr-o traire muzical-artistica nativa, dintr-un suflet vibrant la melosuri. Transpunerea in cant este totala. Lirismul puternic implantat in vocea ei s-a simtit admirabil intre paginile „Boemei“, carora le-a daruit poezie si dragoste, pasiune si suspin. Exista o senzualitate in glasul Angelei Gheorghiu, am mai afirmat, care seduce prin inflexiuni maiastre. Odata cu cucerirea unui registru grav di petto, molcom desenat, senzatia devine si mai accentuata, mai expresiva. Nimic in cantul sau nu ramane simplu expus, constructia frazelor este plamadita cu minutiozitate, simtita, comunicata vibrant. Sa spun ca „Donde lieta usci“, aria lui Mimi din actul al treilea, a fost culminatia serii? Imposibil de ales. Totul a fost minunat in cantul Angelei Gheorghiu.
Si nu numai. Intensitatea jocului a atins inalt voltaj, recomandand o data in plus o artista dedicata pe de-a-ntregul scenei si personajului. S-a simtit stimulata de partener, pasionalul cantaret-actor Neil Shicoff in rolul Rodolfo, de mizanscena celebra semnata Franco Zeffirelli si datand de peste 40 de ani la Staatsoper. O montare ce reproduce cu amanuntime cinematografica (stil inconfundabil de la care regizorul nu abdica nici acum, in noile sale productii) locurile si atmosfera tramei. Ochiul lui Zeffirelli este ochiul aparatului de filmat. Actul al doilea, Parisul dimprejurul cafenelei Momus, ramane memorabil. De altfel a fost primit cu aplauze la deschiderea cortinei. Planuri etajate, detalii abundente, figuratie maxima, varietate de culoare, de costume (Marcel Escoffier), tipologii diverse de personaje, intr-un cuvant o lume impresionanta prin veridicitate. Am recunoscut o idee draga lui Zeffirelli, pe care a prezentat-o in moduri similare nu numai la Viena, dar si la Metropolitan sau Scala, spectacolele sale cu „Boema“ rezistand scurgerii timpului. Ca si celelalte, distinse prin grandoare si spectaculos. intr-un asemenea ambient, dar si in cel auster al actului al III-lea sau in intimitatea mansardei din prima si ultima sectiune a operei, cuplul Gheorghiu-Shicoff s-a aratat irezistibil.
Tenorul Neil Shicoff canta cu acea implicare in rol care ii amprenteaza prestatiile. Se afla la zenitul carierei sau chiar l-a depasit. Se disting intonatia mai nesigura la inceput, vibrato-ul, apoi totul reintra rapid in normal, fraza curge firesc, tenorul picurand pe alocuri subtile culori. Shicoff refuza Do-ul acut al ariei „Che gelida manina“, pe care o transpune, ca si cel al duetului „O soave fanciulla“, la care renunta cu totul, lasand Angelei Gheorghiu stralucirea finalului de act. Trebuie amintit totusi ca, din partea lui Neil Shicoff, s-a cerut de la rampa, inaintea intrarii dirijorului, ingaduinta publicului. Motivatia? O raceala rebela. Iata posibila circumstanta.
Nu am fost cucerit de soprana Alexandra Reinprecht, Musetta placida, fara nerv si in al carei glas, de altfel penetrant, se insinueaza un usor balans. Placuta voce de bariton cu irizatii tenorale a propus Boaz Daniel (Marcello), secondat de interpretii lui Schaunard (Eijiro Kai) si Colline (Janusz Monarcha, cu o versiune oarecum fara relevanta a ariei „Vecchia zimarra“).
Exuberanta a fost bagheta italianului Marco Armiliato ce a stiut sa acordeze tempii la impulsurile lui Rodolfo si, indeosebi, ale lui Mimi. Seful de orchestra a stapanit cu autoritate minunatele formatii – cor si orchestra – ale Operei de Stat din Viena, propunandu-le si obtinand subtilitati instrumentale, diferentieri expresive.
Este de prisos a remarca succesul celor doua seri, ovatiile la scena deschisa, aplauzele, rechemarile la rampa. Ce-o fi fost afara, in piata? Cert este ca Opera de Stat a rasfatat vienezii in cele doua zile de mijloc de noiembrie, coincidente deschiderii Sarbatorilor Craciunului, cu atmosfera, agitatia si targurile sale traditionale.