Nu aruncati esteticul pe geam
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura controversei » dosar
Autor: Alex Goldis
O discutie asupra esteticului are un mare dezavantaj: cum incerci sa spui ceva, cum iti ridici in cap o intreaga bibliografie, care iti paralizeaza, instantaneu, orice aport de originalitate. Pe de alta parte, avantajul e ca, odata depasit acest blocaj, odata ce iti dai seama ca tema insasi e prea complexa pentru a-ti mai cauta un unghi nou de abordare, castigi o noua libertate. „Esteticul“ e una dintre acele subiecte atat de presate de bibliografie, incat, in mod paradoxal, te descurci mai bine fara.
Departe de a incerca sa formulez raspunsuri mari si categorice cu privire la natura esteticului, vreau sa atrag atentia asupra unui aspect ingrijorator, cred, cu privire la perceptia actuala despre estetic. Nu e greu de observat ca o teza face adevarate victime printre criticii si teoreticienii romani: aceea ca perioada actuala ar corespunde cu o parasire a ideii, cam perimate, de autonomie estetica si cu o deschidere a literaturii catre valori sociale, politice etc. N-ar fi nici o problema cu aceasta teza, daca n-ar postula cu atata tarie autonomia estetica din timpul comunismului. Caci, in vreme ce in societatile capitaliste, autonomia esteticului deriva din diferentierea moderna a discursurilor, dupa modelul specializarii stiintelor, la noi, autonomia esteticului a avut un sens polemic foarte precis: ocolirea cu orice pret a politicului. Purismul sau neomodernismul erau, de cele mai multe ori, arme ideologice mascate. Asadar, noi am avut o forma deja pervertita a autonomiei esteticului, care continea, ca mod de raportare negativa, ideologicul sau politicul. Tocmai retragerea politica in autonomia esteticului era un factor care deforma aceasta autonomie.
Mi se pare evident, apoi, faptul ca esteticul isi asuma valori sociale straine de natura lui. Asa cum remarca undeva Sanda Cordos, romanele din anii ’70 incep sa preia functia ziarului cotidian – in masura in care majoritatea publicatiilor erau afectate de lipsa de referentialitate specifica limbii de lemn. La fel, popularitatea, marele prestigiu social al poetilor, dar si al criticilor, proveneau din aceeasi misiune publica, de a lupta indirect, prin mijloacele esteticului, contra regimului totalitar. Prin urmare, e greu de spus cu toata gura ca am fi avut o reala autonomie a esteticului in afara sistemului capitalist care il legitimeaza, de fapt. De aici venea si hiperbolizarea mizei esteticului, dar si a misiei scriitorului in societate – care a inceput sa se vaicareasca, dupa ’90, cand a inceput sa fie nevoit sa-si castige un profit (intelectual si social) doar pe baza valorii operei sale.
De aceea, cred ca ne aflam intr-o perioada fasta a esteticului, in care el nu mai e caricaturizat grotesc, nici impovarat cu batalii care nu sunt ale lui, ci e liber sa-si asume impletirea – in dozajul pe care si-l doreste, nici mai mult, nici mai putin – cu socialul, politicul, eticul sau comercialul. Un aviz pentru scriitori si pentru critici: canonul estetic intra de abia acum pe un fagas (horribile dictu) care permite manifestari normale. Nu aruncati, asadar, esteticul pe geam, ci bucurati-va de el.