Paloarea esteticului
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura controversei » dosar
Autor: Dana Ionescu
1, 2, 3. Ca ideea de estetic nu a suferit o largire in contemporaneitate mi se pare o certitudine, dat fiind continutul suficient de larg, suficient de permisiv, pe care conceptul l-a avut de cand a intrat in vocabularul fundamental al umanioarelor. As spune ca au existat tendinte de revalorizare a esteticului, nu de resemantizare propriu-zisa. Ele au venit, firesc, odata cu miscarile, de diverse feluri, produse in discursul despre arte si, desigur, in vocabularale folosite. Ceea ce gandirea ultimelor decenii a impins in fata este dependenta ideii de estetic de context, variabilitatea ei, vulnerabilitatea ei si, mai ales, istoricitatea ei.
Mult contestate in vremurile noastre, invariabilele conceptului, parafate de estetica clasica si pastrate de cea mai putin clasica – unitatea forma-continut, opera de arta ca produs intentional, autonomia operei in raport cu „realitatea obiectiva“ etc. – au suferit diferite utilizari atat in critica literara, cat si in alte discursuri. Desi putini critici ii mai admit primordialitatea in judecarea unui text, valoarea estetica, adanc subminata de poststructuralisti – mai mult sau mai putin convingator –, a ramas obiectul judecatii de valoare si al judecatii de gust, axele principale ale actului critic. Cu toata ambiguitatea ei structurala, valoarea estetica a ramas „obiect al muncii“, cum spuneti, pentru criticii literari si de arta, dar nu este singurul astfel de obiect. Ceea ce complica lucrurile si aduce confuzie. Exista insa si orientari critice, cele mai multe afiliate stangii culturale, pentru care acest obiect este secundar, nu? Nu este feminismul, inca in putere, exemplul cel mai notoriu?
Cat priveste „contaminarea“, cred ca aveti dreptate: utilizarea este contaminata, nu continutul ideii in sine. Altfel spus, ideea de estetic este folosita intr-un anume cadru ideatic si pusa sa serveasca o anume teorie. Nu atat „valoare estetica“ ajunge sa insemne altceva, ci primordialitatea ei pentru discursul critic este contestata. Cum stim, critica estetica a palit sub asaltul criticii sociologice, marxiste, psihanalitice etc., a fost considerata vetusta, impresionista si inadecvata la obiectul „heteronom“ care este arta. Iar aplicarea aberanta a corectitudinii politice a adus, poate, o cadere in derizoriu, astfel ca dimensiuni cum sunt apartenenta politica a unui scriitor, profilul lui etic etc. devin obiectul principal al judecatii de valoare si, mai grav, grile de aplicat pentru „interpretarea“ literaturii sale. Contextualizarea textului literar a ajuns sa insemne, pentru unii critici, primordialitatea elementelor extraestetice, si nu conjugarea dintre estetic si extraestetic, rareori negata. Cat despre influenta pe care a avut-o dezvoltarea „disciplinei“ numite studii culturale, direct legata de problema esteticului, discutia ar fi prea lunga pentru acest cadru. inchei cu o opinie a lui Rorty, greu de contestat: „in loc sa schimbam termenul de «critica literara» cu ceva precum «critica a culturii», noi in schimb am intins cuvantul «literatura» ca sa acopere orice critica criticii literari.“
4. Ma limitez la o enumerare tip dictionar: (i) aratos, atragator; (ii) in armonie cu un intreg din care face parte; (iii) artistic.