Ce imagine as lua cu mine dupa moarte
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura controversei » dosar
Autor: Adrian Schiop
Intrebarea 2 sugereaza deja raspunsul pentru 1. Nu stiu daca e asa, daca termenul „estetic“ s-a fumat pentru ca a fost folosit mult si prost –, dar eu, in general, nu sunt deloc tare pe teorie si argumentatie. Pot sa spun ca folosesc destul de mult cuvantul „estetic“, in special in discutiile cu Bogdan, colegul meu de apartament, care gandeste mult mai clar decat mine, face niste distinctii mult mai subtile; e deci un cuvant inevitabil, nu ai cum sa-l ocolesti. Eu il folosesc cumva cu sens de „frumos“, dar cu o conotatie meta in plus (reflectie despre), deci exact ca la scoala – ca sa-ti raspund si la intrebarea cu rutinele.
Ramane intrebarea 3. in discutiile mele cu Bogdan, folosim estetic in sensul lui larg, necircumscris Operei, Creatiei, in fine, chestiilor cu finalitate explicit artistica. Opozitia e, in cazul asta, intre etic si estetic, iar aici cred ca ma suprapun putin cu Rorty. Pe scurt, esteticul priveste autocreatia, incercarea fiecaruia de a-si construi o identitate cat mai „autentica“, mai personala. Orice om are un quest, se trezeste, cum spun existentialistii, intr-o lume straina pe care incearca s-o inteleaga si, pornind de la ce a inteles din ea, incearca sa-si construiasca o viata cat mai a lui, o identitate care sa-l faca fericit. Esteticul tine, in cazul asta, de viata privata a fiecaruia, de un proiect cumva autist, anterior negocierii de semnificatii cu ceilalti (care ar marca deja intrarea pe teritoriul eticului). Putin conteaza daca omul ala ajunge sa se exprime ca artist cu acte in regula, ce face el este deja arta: asorteaza niste haine intr-un anume fel, isi mobileaza apartamentul conform gusturilor lui, in fine, isi alege niste repere intelectuale care sa-l exprime ca identitate/ in care sa se simta bine. insa, pe de alta parte, e greu sa discerni de multe ori intre cele doua nivele, etic si estetic – in definitiv suntem animale sociale, ne indragostim si imprietenim si am vrea ca proiectul nostru estetic sa-l includa si pe celalalt, sa facem in asa fel incat sa-i fie bine si celuilalt; or, cu asta am intrat deja in etica.
Dar e mai complicat de-atat. in „Generatia X“ de David Coupland, personajele discuta ce imagine ar lua de pe Pamant dupa moarte. Cred ca, pe undeva, frumosul priveste si asta, imaginile alea pe care te construiesti, care te ajuta sa suporti momentele de nefericire: „da, candva a fost frumos, as vrea sa-mi fac viata sa arate ca in momentele acelea“; intuitia imi spune ca momentele astea de fericire suspenda distinctia etic-estetic, fiindca au in vedere un moment de comunicare cu cineva (parinti, prieteni, iubiti in special). Ei bine, eu caut in mine, dar nu gasesc momentele astea, nu am in mine imagini orbitoare in frumusetea lor, doar vid; arta, fireste, nu poate hrani nevoia asta – fiindca imaginile alea din arta sunt imaginile frumoase ale altcuiva, nu au cum sa te hraneasca. Sunt necesare fiindca iti amintesc de chestia asta, ca exista oameni care au gasit frumosul in lume, ca exista sansa asta si ca trebuie sa cauti. Din pacate, ma uit in spate si nu gasesc momentele alea insorite, in care am comunicat realmente cu cei pe care i-am iubit, in care, pe scurt, am iubit si am fost iubit. Fireste, am inca sansa sa le gasesc mai incolo, nu e totul pierdut.
Distinctia asta etic-estetic se suspenda si cand vorbesc de oameni misto, oameni frumosi. Am 33 de ani, iar de la varsta asta lucrurile se vad altfel. Dupa 30, am inceput sa ma gandesc la oamenii frumosi ca la cei care sunt capabili sa se gandeasca la ceilalti, care iubesc dezinteresat si fac chestii din inima pentru ceilalti, in fine, genul serios, empatic, compasiv si responsabil. Oamenii astia, ma gandesc, au si sansa sa ajunga senini, tocmai pt ca si-au depasit egocentrismul fundamental si nu se gandesc doar la ei. insa eu nu sunt un om misto – sunt incapabil sa iubesc dezinteresat, sunt incapabil de altruism; vreau doar sa fiu iubit, vreau doar sa mi se dea, dar sunt incapabil sa dau din inima, sa las de la mine si sa sacrific. Nu-mi iubesc rudele, prietenii, doar pretind c-o fac, iar iubitii mi-i iubesc egoist, asteptand sa-mi dea. Nu sunt un om misto si mi-e teama ca o sa mor asa, inchis in propriile egocentrisme, tanjind dupa iubire, dar incapabil s-o ofer cu adevarat. Nu pot sa-mi gasesc imaginile frumoase, alea care sa ma sustina, fiindca, de fapt, sunt lipsit de generozitate; asta ma face nefericit, dar nu pot sa acuz pe nimeni, vina e a mea.