Esteticul politicii si bunastarea comoditatii
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura controversei » dosar
Autor: Bogdan Duca
A vorbi despre dimensiunea estetica a politicii nu presupune, in nici un caz, a vorbi despre marketingul politic, calea de a ambala frumos ideile politice, pentru a putea fi astfel „vandute“ mai usor electoratului. Marketingul politic, departe de a fi parte a artei guvernarii, care este politica, e mai degraba calea de adaptare a politicienilor la realitatile societatii de consum.
Despre dimensiunea estetica a politicii nu se mai vorbeste de mult. Abia de se mai pomeneste de dimensiunea morala a fenomenului politic, ca sa nu mai vorbim de quasi-completa ignorare a aspectelor filosofice si teologice presupuse de teoria si praxisul artei guvernarii. Prea adesea politicul este confundat cu manipularea unei realitati psiho-sociologice. Dar si aceste confuzii pot parea „academice“ atunci cand asistam la amestecul de strategie si arta dadaista presupus de viata politica a unor tari „in curs de dezvotare“, precum Romania. Deci, ce rost ar mai avea sa mai vorbim despre un interes al politicului pentru frumos in zilele noastre? Prezentabil, desigur, „telegenic“ – obligatoriu –, dar frumusetea este chiar neinteresanta.
Daca pentru politicienii de azi esteticul nu prea mai conteaza, stiinta politica fiind chiar tot mai straina de estetic, lucrurile nu stateau chiar asa in Antichitate, de exemplu. Idealul grecesc al kalokagathiei era, mai ales, un ideal politic. Frumusetea nu putea fi inteleasa decat in armonie cu moralitatea, bunatatea. Frumusetea era astfel o categorie culturala. Fizic, barbatul grec trebuia sa fie frumos si armonios tocmai pentru ca avea obligatia de a-si pune intreaga fiinta la dispozitie pentru cultivarea virtutilor. Iar printre virtuti era si aceea de a avea grija de propria patrie, de a lupta pentru ea, de a-i apara interesele. Un intreg dialog platonic, „Laches“, are ca tema educatia civica a tinerilor atenieni, educatie care trebuia sa includa si gimnastica si scrima. in traducerea romaneasca a lui Stefan Bezdechi (Cultura Nationala, Bucuresti, 1922), Socrate si interlocutorii sai (de remarcat, acestia erau politicieni ai Athenei) folosesc termenul de „frumos“ pentru toata categoria virtutilor considerate pozitive.
In timpurile mai recente, kalokagathia nu mai este interesanta si nu mai face parte din cultura politica democratica. Democratiile recente nu mai cer cetatenilor sa cultive virtutile si este probabil ca in viitorul mai mult sau mai putin indepartat inclusiv conceptul de „virtute“ sa fie considerat „incorect politic“ si discriminator. Deoarece insasi ideea de a te deosebi de ceilalti prin cultivarea unei virtuti sau a alteia poate fi considerata, in functie de context, antisociala, sexista, fundamentalista, integrista, rasista sau chiar fascista. Dar, pana vom vedea unde se va opri miscarea totalitarista a „noii tolerante“, putem constata cum virtutile, atatea cate au mai ramas, sunt din ce in ce mai slabite de continut in societatea noastra.
Politica recenta, mai degraba produs al revolutiilor de la 1789 incoace, decat al democratiei antice, este una permanent contestatara: Deplin desecularizat, politicul contemporan a ajuns, la propriu si la figurat, fara nici un Dumnezeu. Cetateanul, in numele individualismului liberal, isi regaseste din ce in ce mai putin identitatea in realitatile politice de stat si de natiune. Ca urmare, interesul sau pentru a ajunge la armonia proprie – pentru ca doar aceea garanteaza armonia sociala – este din ce in ce mai scazut. Ideea de frumusete nu mai este una sociala, ci una partizana. Nu societatea in ansamblul ei mai intereseaza pe individ, ci grupul (comunitatea locala, cercul de prieteni sau gasca). Statul, atunci cand nu se arata pregatit sa dispara, este considerat „asupritor“, iar legea nu mai este inteleasa in dimensiunea ei protectoare.
In Antichitatea greaca, cand lui Socrate, condamnat pe nedrept la moarte, i se ofera sansa evadarii, el o respinge categoric. Dialogul platonic „Criton“ este dedicat prezentarii motivatiilor acestui refuz de a-si salva viata. Este interzis, considera Socrate, sa pui viata inaintea dreptatii, chiar si cand aceasta dreptate este totusi... nedreapta. Caci, daca am primit prin Lege cele bune, este nedrept si necinstit sa nu le suportam si pe cele rele.
Socrate, este in tot acest dialog un aparator al randuielii bune. Si ce altceva decat o buna randuiala este kalokagathia, armonia frumosului cu bunul in om si societate? Virtutile trebuie duse pana la capat, ii spune Socrate lui Criton, chiar daca acest capat nu este neaparat unul placut.
Omul recent, provenit dintr-o cultura politica ce se doreste a fi contractualista, refuza acest capat. Bine, bine, o sa mi se spuna, dar Socrate era totusi Socrate. Desigur, voi raspunde, dar punctul cheie pentru noi in acest dialog este acela ca Socrate il convinge pe Criton si isi convinge cititorii prin adevarul si frumusetea vorbelor sale.
Omul recent, desi mostenitor al unei culturi politice declarat contractualiste, inlocuieste armonia kalokagathiei cu pragmatismul negocierii. Nicicand ca acum nu s-a negociat (si renegociat) contractul social in incercarea de a gasi nu esteticul armoniei, ci bunastarea comoditatii.