Rutine si ruine
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura controversei » dosar
Autor: Marius Mihet
Esteticul are intotdeauna o actualitate, asigurata atata timp cat procesul de creatie functioneaza. Doar semnificatiile si valorile lui sufera transformari. Sunt adeptul lui Iser care observa o golire de sens a cuvantului „estetic“ in discursul modern. Mai mult decat atat, se poate identifica o anumita „stanjeneala a discursului“, intrucat „estetic“ consemneaza in primul rand un vid in interiorul limbajului referential si nu reprezinta, cum ne-am obisnuit, el insusi o definitie. Pentru a discerne valoarea estetica e nevoie de interactiune artistica, care duce spre interpretare, vorba lui Bloom. E de discutat in ce masura e valabila pentru literatura noastra ideea aceluiasi critic american referitoare la autoritatea si puterea estetica intelese drept „tropi poetici exprimand energii eminamente solitare, nu sociale“. Din pacate, esteticul e perceput in actualitate, am impresia, cu un sentiment estetic perimat, chiar trunchiat. Pentru acei critici care apreciaza drept experimente actul lecturii si cel al scrisului, da, estetcul poate fi inteles si transmis/prescris ca un placebo cu efecte stiute. Frumosul in sine e inlocuit cu tot ce tine de subcategoriile frumosului, incepand cu simpaticul si incheind cu placutul. Atmosfera actuala din jurul categoriei frumosului evita cu dibacie statutul de fenomen esential; termenul e utilizat, de fapt, pentru a traduce mai degraba starea de joli si mass media (si nu numai) utilizeaza cu nesat aceste semnificatii partiale; la fel, din pacate, si o parte a criticii literare, confundand miresmele psihologiei ori metafizicii dintr-o opera cu esteticul pur. Sau, in unele cazuri, cu ideologia. Prin urmare, in privinta valorii esteticului, aceasta e, intr-adevar, perimata. Esteticul pare ca si-a pierdut forta autonomiei prin pericolele cliseizarii. Generatia actuala de tineri scriitori, poetii indeobste, vor sa forteze exact aceasta dimensiune a esteticului, prin ideologizare, insa nu e vorba de o alegere asumata a esteticului, ci de o bruscare a acestuia printr-o campanie ideologica. Cred in continuare in intimitatea dintre creator si estetic, precum si in problematizarile produse de aceste fuziuni individuale. Esteticul nu trebuie inteles din perspectiva unei false expansiuni in urma careia se contamineaza de diverse semnificatii fade. Atata vreme cat folosim cuvantul „estetic“ in orice context pentru a exprima ceva placut-simpatic, nu facem altceva decat sa-i sabotam semnificatia profunda si sa-l marginalizam, cliseizandu-l, cum spuneam, si astfel golindu-l de sensuri.
Ultima intrebare merita o cercetare amanuntita a cercetatorilor avizati. Poate din ce in ce mai multe ruine semantice. Ma irita formulari precum „estetism urban“ si „estetism rural“, „estetism underground“ sau, mai grav, „estetic vorace“, „estetica tatuajelor“... etc. de parca esteticul ar avea nevoie de situari si distantari pentru a se remarca.
De la termenul consacrat de Monica Lovinescu – „est-etic“, repede inregimentat oricarei discutii despre istoriile literare si nu numai, dezbaterile despre actualitatea esteticului au stagnat. in orice caz, discutia mi se pare ca duce spre o alta problema intotdeauna actuala: cea a canonului.