Introducere la o discutie despre estetic
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura controversei » dosar
Autor: Teodora Dumitru
in ce masura cuvantul „estetic“ (inclusiv in contextele in care apare – valoare estetica) mai are (i)o semnificatie (ii)o valoare (iii) o actualitate?
Este un simplu placebo plimbat de criticii literari si de arta prin textele lor, ca sa para ca au obiectul muncii?
in ce masura utilizarea lui este contaminata de cuvinte (semnificatii) provenite aparent din alte zone (e.g. politica, etica, sociala, comerciala etc.)?
Care sunt rutinele semantice declansate in contexte practice de utilizarea cuvantului „estetic“?
Premisa
Cumpar un borcan cu dulceata. Pe borcan scrie mare „dulceata de cirese“ (pentru mai multa confienta, se expliciteaza, printr-o ideograma aproximativa, conceptul de cireasa). Argument dublu, receptor persuadat. Ajung acasa, inghit jumatate din continut, imi convine, am mancat dulceata de cirese. Cu un regretabil interes, continuu lectura etichetei, din care citez: „ingrediente: pasta de mere 90%, conservant, aroma sintetica de cirese 3%“.
Imi permit sa botez aceasta speta „regie nominalista de subminare a relevantei“. Conform unui tertip de genul „dulceata de cirese este ceea ce numesc eu, producatorul ei, «dulceata de cirese»“, am mancat jumatate de borcan, convinsa de acordul perfect dintre continut si eticheta. Dupa ce m-am sesizat asupra realei identitati a substantei interne, m-am convins subit de perfectul dez-acord dintre continut si eticheta (pana si aroma era „sintetica“). La o distanta de nici cinci minute, am fost capabila sa ma las convinsa de o idee si de contrara ei, cu o flexibilitate care m-a uimit. in tot acest timp, dulceata de cirese nu era nicaieri, dar nici dulceata de mere, desi, as fi putut sa jur ca, in decurs de cinci minute, am gustat din amandoua.
Mi se cere sa calific si sa recontextualizez continutul (valoarea estetica/ estetica) unui recipient (contemporaneitate) pe a carui eticheta nu scrie nimic.
Cineva ma va atentiona, cu siguranta, ca recipientul in care traim noi astazi nu este un „no name“, ci postmodernismul; ca, ergo, ar fi cazul sa ma execut urgent in directia (post)esteticii postmoderne si sa nu mai construiesc false dileme. Ma execut. Cu o conditie: sa mi se explice de ce, in contrast cu masa curentelor dotate cu nume distincte (clasicism, romantism, modernism – cu subdiviziuni la fel de distincte – simbolism, expresionism, imagism, vorticism etc.), mediul „postmodern“ n-a fost in stare sa se defineasca distinct, ci prin parazitarea unei radacini anterioare. Termenul „postmodernism“ denota numai un provizorat conceptual si nominal a carui calitate principala este post-pozitia in raport cu ceva care are bunul simt sa nu se numeasca „post-romantism“, ci „modernism“. Timp de peste 50 de ani, nu i s-a pus un nume; calificarea lui in regim de consecutie, cu prefixoid (anti- post-, post-post, trans-, etc.), si nu prin selectarea unei radacini particulare, este mai mult decat jenanta ca incapacitate de a sesiza cviditatea mediului cultural respectiv, alta decat pozitia de satelit.
Cer, deci, permisiunea de a considera „postmodernismul“ (in general, nu numai in acceptiunea lui romaneasca) o definitie negativa, un pseudo-nume si o pseudo-realitate, si sa actionez in deplina ignorare: a lui si a esteticilor deduse din esenta „posterioritatii“ sale.
Egalmente, cer permisiunea sa ader la teza conform careia anti-dulceata, post-dulceata sau trans-dulceata nu tin de foame. Ma tenteaza mai mult pasta de mere cu titlul „de cirese“, adica in ultima instanta neadevarul sfruntat, dar, in mod paradoxal, consistent.
*
in momentul in care a fost apreciata ca „valoare“, estetica a renuntat la pretentia frumosului etern & extern si la serviciile numarului de aur. O valoare nu exprima nimic in sine, valoarea/valorizarea sunt chestiuni de relatie, isi obtin calificarea si valabilitatea in interiorul unui sistem care le dicteaza si le comercializeaza ca atare. Valoarea estetica, in consecinta, este efectul unei ontologii nominaliste, produsul unei comunitati de indivizi care decreteaza ce este, in opinia lor, o valoare estetica, si nu exista decat ca relatie consensuala, arbitrara, revizuibila. Decretul are forta ilocutionara si, après Duchamp, devine mai evident apt – prin simpla numire – sa schimbe functia unui artefact din „obiect sanitar“ in „arta“ (si nu numai a unui artefact; valoarea estetica poate fi acordata/ recuzata pe acelasi principiu si unui obiect natural, corpului uman, de exemplu).
Cu toate acestea, raportul dintre intentie (ceea ce numesc eu, producatorul, „obiect estetic“) si non-intentie (obiect cu miza majora diferita de cea estetica) nu este atat de simplu pe cat s-ar deduce din adoptarea perspectivei nominaliste.
Democrit si Paracelsus erau, in interiorul sistemului lor de valori, oameni de stiinta, produsele inteligentei lor cautau sa se miste plauzibil in zona adevarului. Nimic n-ar fi sunat, probabil, mai ofensator decat concluzia ca produc literatura. Expresivitatea involuntara cu care aceste inteligente majore ale epocii lor se misca, astazi, in directia fictiunilor estetizante si nu a pertinentelor stiintifice este relevanta pentru felul in care, cu sau fara intentia autorului, se divulga/ propaga factorul estetic.
in cazul textelor pretins stiintifice (si nu numai: ideologiile – religioase, politice etc. – o data dezafectate, se pot colora si ele estetic), mirajul estetic vine din constatarea aiuristicii spectaculoase, raportate la nivelul adevarurilor asupra carora se convine astazi. Valoarea estetica este trena unei inexactitati flagrante, a unui decalaj, a unui neadevar colosal, ambalat astfel incat, in interiorul schemei care il livreaza, sa sune verosimil. in afara schemei insa, verosimilitatea se degradeaza si devine monopol estetic. Fascinatia pentru minciunile colosale si coerente premerge decretarea unei valori estetice. Din perspectiva unei atari valorizari, eu pot sa deleg, retrospectiv, calitati exclusiv estetice unor texte scrise cu intentii non-estetice. Pot sa afirm chiar ca, in acord cu standardele actuale, Paracelsus este un literat mai prizabil decat Ronsard si poate chiar decat Mircea Cartarescu.
Conform acestei teorii, ceea ce convin eu (artist sau critic) din interiorul sistemului meu de valori, sa numesc „valoare estetica“ ma ajuta sa rejudec nu numai sistemele sincrone mie, dar si pe cele revolute. Si ceea ce este mai interesant: sisteme prevazute din start cu miza non-estetica (fiindca un text prevazut din start cu miza estetica nu-si pierde, suta la suta, valoarea niciodata).
Discutia despre relevanta estetica a textelor non-estetice nu e nici pe departe clasata. Ce inseamna astazi Paracelsus nu se intersecteaza deloc cu ceea ce inseamna Mandelbrot. Veleitarul si profesionistul literar il admira condescendent pe primul, iar pe al doilea doar il admira: nu detin inca mecanismele contestarii lui, deci nu-l pot prelucra dintr-o pozitie de superioritate. Felul in care trece Mandelbrot in literatura contemporana este substantial diferit de felul in care trece Paracelsus. Mandelbrot este estetizabil/ literaturizabil, Paracelsus este deja (numai) literatura.
Actualmente, scriitorul digera mai putina filosofie si mai multa stiinta, in diferite versiuni de popularizare, livrand o estetica impersonala, a creierului maximizat si izolat de restul angrenajului corporal, lingvistic, social. Cartarescu si Ion Manolescu, par example, se omoara mai mult cu Mandelbrot si Thom, Prigogine si Smolin, decat cu Searle sau Putnam. Fractalii, demonul lui Maxwell, motanul lui Schrödinger si principiul al doilea al termodinamicii ii pasioneaza in mod superior. Analog cu prozatorii primei jumatati a secolului XX, care erau invadati de bergsonism, husserlianism, nietzscheanism sau existentialism, pe autorii contemporani (nu pe toti, evident) ii excita atractorii stranii. Pana aici, nu am nicio obiectie. Stiinta poate subtitra literatura cu un succes egal cu cel al teoriilor filosofice. Obiectiile incep din momentul in care mai mult de un autor incearca sa exploateze literar o sursa stiintifica. Daca „durata interna“ si „memoria subiectiva“ reprezinta niste teorii suficient de precise si suficient de vagi pentru a evita impresia ca indivizii care le convertesc in literatura se plagiaza cu stil, despre sursa „atractorii stranii“ nu se poate spune acelasi lucru. Conceptele stiintifice – chiar si cele inca nefixate in paradigma – sunt suficient de „scurte“, de precise si de ne-vagi astfel incat primul scriitor care le introduce (cu talent) in parametrii unui text literar le si epuizeaza. Atractorii stranii impresioneaza, pe segmentul romanesc, la Cartarescul anilor '90, dar peste 10 ani, la Ion Manolescu, obtin cel mult un sunet tinichelizat. „Prigoginismul“ este spectaculos si de impact imediat, dar literarily speaking, foarte perisabil. Cred ca un roman nietzschean bine scris ar trebui sa coste astazi mai mult decat un roman fractalic.
Existi daca esti TOTUL
Suparator de multe produse contemporane cu titlul de „arta“ au un defect de proiectare comun: se marginesc sa spuna TOTUL. Oricat ar parea de, sintagma respectiva nu este un oximoron: chiar asta fac, isi trantesc un obiectiv maximal – „eu spun in textul meu TOTUL, pe textul meu e tatuata literatura lumii“ – si se angajeaza, fara ironie ori fasoane analitice, sa bifeze un inventar extra-larg de teme.
Exemplu simptomatic. L-am ales sperand ca o experienta recenta – tulburatoare ca nivel de insatisfactie – va conferi mai multa forta si structura argumentelor mele.
Asist la un spectacol al Teatrului Odeon. Textul piesei apartine unui cetatean neamt, Heiner Müller care, in deceniul 8, a reusit sa comprime („esentializeze“, „intertextualizeze“) „Hamlet“ pe 4 pagini, intr-o piesa cu titlul „Hamletmachine“.
Paranteza. Intertext = ready made
Sunt constienta de scandalul pe care acest semn de egalitate il poate provoca. Sustin aici ca functia unui citat din Shakespeare are, in ecomonia unui text ca al lui Müller, acelasi rol pe care obiectul sanitar il are in arta lui Duchamp. Sunt constienta de diferentele dintre ele, dar mai importante mi se par asemanarile. Intertextul si produsul ready-made functioneaza pe un principiu identic: mie, autorului, caruia imperativul originalitatii imi suna astazi foarte relativ, imi este lene sa-mi inventez opera de la alfa la omega. Asa ca apelez la grefe vi-zi-bi-le din material strain. Acum doar recontextualizez. Ma felicit, fiindca stiu sa pun problema fara sa ma obosesc prea mult. intr-adevar, intertextul este oarecum ne-etic: imi transfer capitalul de imagine al lui Shakespeare (al valorii clasicizate), il iau de-a gata si il manipulez in produsul meu, de multe ori sub-mediocru, daca nu chiar sub-imbecil. Dar numai asa am dreptul sa reclam: „Nu ti-a placut piesa mea? inseamna ca nu-ti place Shakespeare!“. Paranteza inchisa.
Si nu s-a oprit la asta, desi pentru multi reprezenta o bravura suficienta. A plusat cu fitile de secol XX. In decurs de cateva ore, Hamlet-ul lui Müller inhalase toata istoria umanitatii si isi ajustase tragedia personala la dimensiunile ei, din postura analistului de serviciu.
Autorului i s-a parut lalait dozajul lui Shakespeare, nu i-a convenit valoarea de spatiu fictiv-simbolic a Danemarcei hamletiene, pe care luat-o ad litteram, ca o parohie restransa. Extrage, deci, procentele „irelevante“ din piesa (90%) si, completand carentele care fac din „Hamlet“ o piesa locala si datata, o globalizeaza cu multa dexteritate in spirit po-mo.
Sa zicem ca limitele tolerantei mele admit globalizarea lui Hamlet. Admit ca Hamlet sa fie pus la curent cu bomba atomica si cu dezumanizarea artei. Dar nu admit ca Hamlet sa citeze din Dostoievski. Intersectia Hamlet+Raskolnikov mi se pare un kitsch de proportii, tipic pentru genul de practici la care obliga obsesia grava a Totului. Legitimarea unui grand prin alt grand nu se face: Hamlet si Raskolnikov sunt doua mecanisme proiectate sa mearga pe coridoare separate pana la sfarsitul lumii, si asa vor face. in regimul fictiunilor literare n-au loc globalismul si ecumenismul; bunurile simbolice se asfixiaza repede unul langa altul, le trebuie spatiu vital, nu suporta vecinatati fortate.
Textele de tipul „Hamletmachine“ imita, din servilism pentru ideea de Tot, structura gramezii. Sau, cu o expresie mai eleganta, pe cea de supermarket. Abrevierea si aglutinarea sunt tehnici comandate de un client capacitat cu un hard prea mic pentru a le permite lui Shakespeare si lui Dostoievski sa se desfasoare fiecare la parametrii lui. Hamletul cu grefa de Raskolnikov este un cyborg perfect plasat pe filiera care traficheaza, la pret redus, Totul.
Criteriile de implementare literara a TOTULUI converg insa – si e natural sa fie asa – mai degraba cu ideea de eficienta (eficientizarea informatiei, stirism, didacticism) decat cu estetica. Un alergator de cursa lunga este, de regula, mai putin preocupat de armonia gesturilor sale si mai mult de metrica pasilor si a respiratiei. Nu exclud posibilitatea unei estetici in acest caz, dar nu ma pot mobiliza in cautarea ei atata vreme cat, dupa cursa de fond in jurul Totului, autorul in persoana este prea fatigat+plictisit pentru a o mai avea in vedere.