Sari la conținut

Proba impusa a realului

articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07
» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
O buna parte a poeziei tinere pare sa se afle la ani-lumina de programul lui Ion Muresan, care scria, in 1981: „Nu am decat o singura prejudecata – realitatea“. Nu e greu de observat ca in poemele lui Dan Sociu, Marius Ianus sau Razvan Tupa, realitatea devine – din prejudecata pe care incerci s-o tii la distanta – o prejudecata pe care n-o mai poti ocoli. Daca sonetul sau rondelul actioneaza in istoria poeziei ca niste constrangeri formale, realul se manifesta, in poezia recenta, ca o constrangere tematica. Proba realitatii nu mai e facultativa, ci a devenit o proba impusa in competitia de imaginar a „milenaristilor“. Nu poti fi un poet bun decat daca practici exercitii de compozitie la firul ierbii. De aici si exemplul unui Claudiu Komartin care, dupa ce a debutat cu un volum neoexpresionist, a simtit nevoia sa vireze, in „Circul domestic“, catre mainstream-ul realist din poemele colegilor de generatie.
In fata unui volum precum „Arta scalparii“, cititorul isi recastiga dreptul de a pune intrebari naive, interzise de receptarea clasica a poeziei: care e identitatea personajului central, care sunt visurile sau hobby-urile lui, ce obiecte il inconjoara sau care e natura relatiei cu cei apropiati. Cititorul e invitat sa narativizeze, sa spuna, pe sleau, contrar tuturor regulilor invatate in scoala, „ce se intampla in poem“. intregul volum expliciteaza, printr-o serie de clisee suprapuse, o dinamica biografica nuantata.
N-as spune, totusi, ca efortul de constructie la care se supune noua generatie e mai neinsemnat decat survolurile abstracte ale saizecistilor sau ale saptezecistilor. Dimpotriva, lectia poetilor actuali pare urmatoarea: daca e usor sa scrii versuri cand ai toate posibilitatile fabulatorii la indemana, adevarata incercare consta in a fi creativ in tarcul realitatii. Refuzand sa mai picteze abstract, poezia romaneasca actuala incearca sa fotografieze cat mai expresiv. Numai ca si riscul e mare, tocmai pentru ca granita dintre realismul inspirat si ceea ce critica numeste adesea, in registru peiorativ, „minimalism“, „banal“ sau „cotidian“ e foarte fragila. in poetica de tip realist, lupta cu simtul comun e mult mai tensionata decat intr-o poetica evazionista: „Cum poti fi creativ fara a incalca teritoriul interzis al fabulosului?“ pare a fi intrebarea pe care si-o formuleaza orice milenarist cu oarecare ambit liric.

Un miniprozator

Unul dintre cele mai interesante raspunsuri vine de la T.S. Khasis, poet aradean, al carui volum de debut, „Arta scalparii“, a intrat deja in circuitul poeziei douamiiste. Nimic notabil, intr-adevar, in „poezia de toate zilele“ a lui Khasis. Doar ca volumul mizeaza, prin referintele temporale detaliate, pe o retorica a jurnalului. Daca intr-un jurnal adevarat evenimentele presupun o oarecare continuitate logica, aici, ele se pierd indistinct, „cand in a.m., cand in p.m.“. „Arta scalparii“ pastreaza, insa, aparenta jurnalului, intrucat ne vara sub nas, inca de la inceput, cartea de vizita a personajului: „detin un plex / inca nu am o biblioteca nici macar doua sute de carti am / un inceput de prostata si-o masina de scris fabricata in 75 / tacanitoarele intepaturi in treizeci de ani de deruta / tac tac tac tac khasis adevaru-i ca nu poti scrie cand vrei / nici nu te preocupa soiul asta de evolutie“. Mai aflam, tot din primele pagini, ca numitul Khasis locuieste in comuna Chesint, ca a fost parasit de iubita, sau ca fratele sau e internat la nebuni. „intamplari“ banale in fond, care ar fi putut glisa usor in capcana truismului, subiectele principale devin pregnante printr-un joc de perspective bine condus. Recurenta scenelor, reluate la nesfarsit in cadre diferite, atribuie versurilor o tonalitate ritualica, formuland, totodata, o harta coerenta – si o plasa densa – a obsesiilor poetului. in imaginarul amorf al realitatii, capata relief cateva experiente privilegiate, care pot fi recompuse, ca intr-un joc de puzzle, prin imbinarea episoadelor. Continuitatea semantica si evolutia personajelor sunt atat de atent construite, incat „Arta scalparii“ poate fi citita ca un microroman. Plasandu-se in gradul zero al realului, poetul de tip nou nu e un abstractizant, ci creeaza, ca prozatorul, o psihologie si o gesticulatie umana. Notatiile realiste care stau in centrul poeziei actuale vor face mai frecvente tranzactiile dintre lirica si proza – semn ca poetul milenarist nu-si doreste sa devina altceva decat un prozator in miniatura.

In fata unui volum precum „Arta scalparii“, cititorul isi recastiga dreptul de a pune intrebari naive, interzise de receptarea clasica a poeziei: care e identitatea personajului central, care sunt visurile sau hobby-urile lui, ce obiecte il inconjoara sau care e natura relatiei cu cei apropiati. Cititorul e invitat sa narativizeze, sa spuna, pe sleau, contrar tuturor regulilor invatate in scoala, „ce se intampla in poem“. intregul volum expliciteaza, printr-o serie de clisee suprapuse, o dinamica biografica nuantata.

O carte cu poze

Din diferitele episoade disparate se incheaga povestea unei persoane care traieste in permanent defazaj fata de realitate, atat in plan social, institutional („m-am uitat si eu la mine in acte / n-am facut mare branza / mortii au si ei acte animalele casele toate-s inregistrate undeva / tre sa existe in vreun dosar in vreo condica o semnatura de-a / tatei ce confirma ca el este tatal meu / iar eu sunt fiul lui“), cat si in plan afectiv. Unul dintre cele mai bune pasaje din „Arta scalparii“ surprinde tocmai aparitia sentimentului de singuratate: „cand am recitit poemul cu sconcsi al lui lowell / mi-am amintit ca prima noapte in care am descoperit / ca sunt singur / s-a petrecut intr-un bloc de patru etaje / intr-o baie / atunci s-a pornit masinaria / pe intuneric / sub / luna de culoarea urinei“. Singurele momente de reincarcare a bateriilor sufletesti intervin in micile ritualuri zilnice, devenite topos-uri ale poeziei lui Khasis – redate serios, dar si parodic, in conversatiile cu Laura: ascultarea piesei „Alive“ de Pearl Jam, vizionarea documentarelor cu maimute, schimbul de sms-uri. Plus, trip-ul cu plecarea in Mexic, alaturi de satena in Cadillac. in general, desi are o existenta banala, personajul lui Khasis poarta, deasupra capului, ca un personaj de comics-book, o bula fantasmatica in care i se pot citi visurile si dorintele indepartate.

Ca tot veni vorba de comics-book, intregul volum are aspectul unei carti cu poze. A scrie poezie inseamna, pentru T.S. Khasis, a retusa cat mai exact, din memorie, un cadru real: „in serile cand fumul de tigara / se depune ca un poem bun refac un nas o barbie o expresie / faciala“. Ridicarea la puterea fabulosului se realizeaza printr-o permanenta fotografiere din unghiuri diferite, care transforma scenele respective in experiente pline, fondatoare. Doua sunt evenimentele decupate nonstop de lirica lui Khasis: relatia cu Laura si imaginea fratelui de la sanatoriu.

Cea mai mare pondere „epica“ o au imaginile care pun in scena relatia cu fosta iubita. in poemul II, personajul propune, ca intr-o naratiune pe bune, un scurt rezumat, o expozitiune ca la carte: „doi ani la rand am trimis scrisori / tipei pe care o iubeam / am ramas cu creierii vraiste / ea a ramas in austria / imi da mesaje cam o data pe saptamana“. Si daca nu ne-am facut inca o idee despre cum arata aceste mesaje, poemele lui Khasis ofera destule mostre – reinterpretate, fireste, ironic si afectat: „aici am de toate, viata-i misto si-mi place de heider. da / si tu la o facultate ca oamenii si nu te mai lasa / impresionat de documentarele cu maimute si de piesa / aia a lui pearl jam – alive. asa o sa-ti creasca barba / ca la scriitori si nu ma mai ruga sa revin ca / nu ma mai intorc“. Sms-urile Laurei, care scurtcircuiteaza constant discursul poemelor, fac aluzii, indirect, la preocuparile barbatului parasit – si raspund, in oglinda, altor fragmente din microromanul lui Khasis. Un astfel de mesaj mentioneaza, in treacat, scena avortului pe care poetul o va detalia, cateva pagini mai incolo, in cel mai bun pasaj al volumului: „respiratia copilului pe care-l doream inca mai abureste / geamurile dormitorului / o vreme ti-a crescut burta cat dumnezeu / si asta / imi aminteste de primul tau avort executat pe ultima suta de metri / la arad cand nu deosebeam tipetele tale de tipetele / altor femei / toate tipati la fel / dupa avort aveti aceeasi fata desfigurata si supta / la toate ca la martieni“. Pana la finalul poemului, relatia dintre personaj si Laura dobandeste o profunzime neobisnuita prin readucerea in prim plan a experientelor decisive, dar si prin notatii care detaliaza psihologia celor doi: „eu daca ploua in klagenfurt ea daca e soare la chesint / regretele se pierd in buletine meteo / le acceptam cu fete destul de senine / destinsi la nivelul pielii destinti in plex / nebagand in seama eu cel putin forfota / iscata in noi de propriile glasuri“. De altfel, acuitatea observatiei psihologice, dar si a mimicii sau a gesturilor – plasate, de obicei, in contul constructiilor narative – devin, prin excelenta, instrumentele lirismului lui Khasis.

„Fotografiile“ cu Laur, fratele ajuns la sanatoriu, sunt, probabil, cele mai impresionante – nu prin violenta instantaneelor, ci prin miscarea savanta a cadrului de referinta. Daca in poemul VIII, visul lui Laur de a deveni „medic la new york“, era – dintr-o perspectiva exterioara – deconstruit pas cu pas, poemul XXV ne ofera un insight al psihologiei nebunului, in care bula imaginara devine reala: „daca ai libertatea sa urli din cand in cand / nu-i chiar rau sa ratacesti prin ospiciu / dupa cateva urlete iesi pe arterele din new-york / alergand in nestire si nimeni nu te mai poate prinde / de fapt nimeni n-are de gand sa te prinda – / in acese citadele construite strada cu strada / parc cu parc zgarie-nori cu zgarie-nori / intr-o bucatarie rece sau sau pe-un pat de campanie / oamenii trec unii prin altii cu usurinta unor corpuri de apa“.

Volumul „Arta scalparii“ ramane reprezentativ pentru metoda „realista“ a poeziei romanesti, care impune, cred, si un cod diferit de lectura. Forta unui asemenea lirism nu provine din stridenta imaginilor, ci din suprapunerea lor prin alternarea punctelor de vedere. Daca vom cauta scena cu scena, s-ar putea sa nu gasim, intr-adevar, altceva decat prozaism. Daca practicam, insa, o lectura in relief, vom da peste un realism foarte dens, stratificat, care suplineste cu brio fantasmaticul poeziei abstracte.