Note despre specificul national
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
„Nu romanizarea noastra feroce, intru vegetalul etnografic, ci continua noastra umanizare intru sublimul uman va crea suprema splendoare a culturii creatoare romanesti“, avertiza, de la catedra, Vasile Parvan, in deschiderea cursului de Istorie nationala la Universitatea din Cluj. Era in 1920, la putin timp dupa realizarea idealului national: Romania Mare. Profesorul facea totodata o disociere importanta intre etnografic si cultural: „Culturalul e mereu schimbator in rafinata evolutie spre cat mai complex a ideilor creatoare. Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza celui mai minutios traditionalism“. Dezbaterile si controversele pe marginea specificului national se inmultesc progresiv abia dupa implinirea si consolidarea, prin Marea Unire, a natiunii; daca specificul e, prin natura lui, vechi, natiunea este, prin forta imprejurarilor istorice, relativ noua, inchegata in urma prabusirii marilor imperii vecine. Pana sa devina o tema, asupra careia se poate discuta critic, relaxat si nuantat, specificul romanesc a insemnat o lunga lupta, purtata cu sacrificii grele timp de secole.
Cronicarii si apoi carturarii Scolii Ardelene sunt repere importante in aceasta lupta de afirmare a unor adevaruri si, implicit, a unor drepturi istorice. Datorita lor, descendenta latina a limbii romane si unitatea de limba a romanilor separati arbitrar au devenit puncte de rezistenta si coagulare in discursul patriotic, precum si in actiunea politica propriu-zisa. in prima jumatate a secolului 19, cultura constituie mijlocul ideal de afirmare a legitimitatii noastre. Omul de litere este, vrand-nevrand, si lingvist, si istoric, si politician: tot atatea fatete ale vechii si fundamentalei probleme. in epoca pasoptista, idealul revolutionar (iesit din mantaua nobila a romantismului european) se conjuga, pentru romani, cu idealul national. Folclorul, istoria, traditiile sunt insufletite, vitalizate prin efortul generos al intelectualilor, si folosite ca argumente decisive pentru a contura si delimita specificitatea noastra. Vechiul nu e numai un zacamant, ci si un factor propulsor al noului. Cele doua directii bifurcate ulterior in cultura romana (cea organicista si cea rationalista) coexista, de asemenea, intr-un acelasi demers constructiv. Gh. Asachi si Alecsandri, Kogalniceanu si Alecu Russo sunt – cu personalitatile si convingerile lor atat de diferite – reprezentativi pentru acest moment de convergenta asumata. Individualul se inscrie, benevol, in logica institutionalului, pentru ca acesta, la randul lui, sa poata fi integrat in proiectul national. „Dacia literara“ isi propune, la 1840, sa fie „un repertoriu general al literaturei romanesti“, scopul esential fiind ca „romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti“.
In programul cultural-national incep sa fie implicate si amendamentele, rezervele critice: pentru Kogalniceanu, „dorul imitatiei“ e o „manie primejdioasa“, care „omoara in noi duhul national“. Spiritul (auto)critic este un indiciu al maturizarii, al istoricizarii problemei. Cand o cultura, chiar nascanda, are capacitatea de a se analiza cu obiectivitate si a-si inregistra erorile, ea atinge o treapta superioara. Abia mai tarziu, se va ajunge la accente de violenta auto-negatie, expresie fie a unui anumit mod stilistic (cazul Cioran), fie a unei bizare tendinte a romanilor de a se denigra cu voluptate, cu si fara temei. Deocamdata, in a doua jumatate a secolului 19, momentul Junimea este unul disociator si limpezitor, temperand critic entuziasmele pasoptiste pentru a crea, pe baze autonom-estetice, o directie noua in cultura romana. Articolul lui Maiorescu „Literatura romana si strainatatea“ (1882) noteaza, cu evidenta satisfactie a criticului, cateva din rezultatele palpabile ale acestei orientari. Prin „masura estetica“, pe de o parte, si prin „originalitatea nationala“, pe de alta, literatura noastra incepe sa fie apreciata in Europa, caci „orice individualitate de popor isi are valoarea ei absoluta, si indata ce este exprimata in puternica forma a frumosului, intampina un rasunet de iubire in restul omenirii ca o parte integranta a ei“. Recunoastem aici, avant la lettre, acea „umanizare intru sublimul uman“ si generalizare simbolica a etnograficului (prin cultural) la care va face apel, in 1920, Vasile Parvan. E o miscare in doi timpi: mai intai, constiinta nationala si natiunea insasi se constituie prin delimitare, autonomie si, finalmente, independenta (iar cultura insoteste si apara acest proces). Apoi insa, o data configurate, valorile nationalitatii romanesti si emblemele specificului nostru trebuie sa se deschida catre cele ale altor popoare. Izolarea totala, desprinderea de circuitele si fluxurile universale le-ar sustrage din timp, rezervandu-le postura unor exponate de muzeu.
Este eroarea, involuntara, a samanatorismului, cu toate proiectiile fabuloasei eruditii a lui N. Iorga: idealizarea taranului roman, la inceputul secolului 20, il transforma, inevitabil, intr-un fel de element de decor, extragandu-l tocmai din istoria pe care el ar trebui sa o sustina. Mult mai adecvat realitatii este programul miscarii poporaniste: C. Stere si G. Ibraileanu deschid larg ochii tocmai la viata grea a taranilor nostri si incearca din rasputeri sa o schimbe. Cu Iorga, specificul national devine un factor unitar si se exprima printr-o ideologie; la Ibraileanu, el este sub-diferentiat, in functie de provinciile istorice: literatura din Moldova si cea din Transilvania au alte caractere decat cele ale literaturii muntenesti. Pe de alta parte, insa, teoreticianul „Vietii romanesti“ vede in „romanesc“ un element axiologic suplimentar. Ca si titlul „Daciei literare“, cel al „Vietii romanesti“ este deci simbolic, elocvent.
Specificul national incepe sa fie tot mai particularizat de viziunile si sistemele personale ale celor care il discuta si il definesc. in epoca interbelica, se ajunge la o veritabila centrifuga. intr-un fel este vazuta problema de catre E. Lovinescu, teoreticianul sincronismului (etnicul nu suplineste si nu imbunatateste esteticul), intr-altul de catre N. Crainic, ideologul „gandirismului“ (cu accent pe ortodoxism si pe „mitul sangelui“, cu ruperea de valorile Occidentului). intr-un fel gandeste Blaga (fenomenul etnic e pre-determinat de o matrice stilistica, datele spiritualitatii romanesti fiind configurate de un „anume ondulat orizont spatial, cel mioritic, si la fel un orizont de avansare leganata in timp“); cu totul altfel judeca avangardistii (pentru care romanescul inseamna o inchidere, si deci centrul se muta dinspre inlauntru inspre exterior, de la Moinestiul natal la Zürich-ul de destinatie al lui Tzara).
Pasionantele sau numai zgomotoasele polemici interbelice, postbelice si postrevolutionare – intre traditionalisti si modernisti, intre adeptii specificului rural si cei ai vitezei de dezvoltare urbana, intre ortodoxism si rationalism, intre partizanii Occidentului si cei ai Orientului, intre europenism si autohtonism, cu subvarianta protocronismului ulterior, intre demitizanti si organicisti – exprima, prin larga diversitate a optiunilor posibile, dimensiunile (in largime si in profunzime) ale acestei probleme de auto-analiza, diagnosticare si evaluare romaneasca. Specificul national nu e imuabil, fixat in aeternum; el se exprima, intr-adevar, modelator in istoria noastra, dar o si filtreaza, o decanteaza, facand o medie si o sinteza din marile ei evenimente si tendinte. El ii confera adancime; reciproc, istoria contribuie intr-o anumita masura la transformarea, la innoirea lui. Multi alti autori s-au aplecat asupra temei, tratand-o sistematic (D. Draghicescu, „Din psihologia poporului roman“, 1907; C. Radulescu-Motru, „Etnicul romanesc“, 1942; Mihai Ralea, „Fenomenul romanesc“, 1943), sau integrand-o in cuprinsuri eterogene (Camil Petrescu, „Suflet national“, in „Teze si antiteze“, 1936; G. Calinescu, „Specificul national“, capitol final in „Istoria literaturii romane de la origini pana in present“, 1941; Tudor Vianu, „Asupra caracterelor specifice ale literaturii romane“, 1959). Se observa cum explicarea specificului national se face si printr-un ideal intermediar: literatura romana insasi, cu diferentierea pe care marii ei scriitori reusesc sa o aduca. Specifice in cel mai inalt grad sunt valorile romanesti. Eminescu este poetul nostru national nu fiindca lirica sa este patriotica (asa e numai un segment al ei), ci pentru ca este cel mai mare poet roman, oferit lumii si noua insine.
Moartea unui critic
Pe 22 noiembrie a murit, intr-un spital parizian, unul dintre cei mai mari critici romani din perioada postbelica: Lucian Raicu.
Un nume pe cat de cunoscut in mediile noastre culturale, pe atat de putin omagiat in ultimii ani, data fiind absenta fizica a autorului dintr-un prezent dambovitean marcat de varii interese extraliterare. Dupa Revolutie, au primit medalii si distinctii, premii si burse, onoruri si salve de tun atatea figuri insignifiante. in schimb, nu s-a putut gasi nici o recompensa simbolica pentru acest creator in toata puterea cuvantului, care a avut o influenta majora asupra literaturii noastre din anii ’60-’80. Dintre cartile sale cu majuscula, as aminti doar trei: „Gogol sau fantasticul banalitatii“ (1974), „Reflectii asupra spiritului creator“ (1979) si „Calea de acces“ (1982). Sunt sute de pagini scaparatoare prin inteligenta critica si de o uimitoare bogatie sufleteasca.
Refuzand metodologiile „stiintifice“ cu aparatul lor, Lucian Raicu incerca de fiecare data sa ajunga la inefabilul literaturii, la ceea ce face, in ultima instanta, farmecul indicibil al unei mari opere. Critica era, pentru el, datoare sa intre cu sfiala si gratie in intimitatea acesteia. Comentatorul grabit, neglijent, expeditiv, criticul care citeste pe sarite si expune apoi, cu morga, concluzii transante: iata tot ce poate fi mai diferit de modelul Raicu.
Scrisul sau se adecva la obiectul estetic in felul in care si-l imagina, intr-un acord fin cu palpitul organic al paginilor. De aici abundenta citatelor, refuzul generalizarilor, precum si translatiile din planul propriei personalitati inspre cea a scriitorului analizat. E o forma de critica intens participativa ce-si alege cu grija temele si intretine un adevarat cult al marilor scriitori. Un fel de elitism critic il apropia pe Lucian Raicu de varfuri si il distanta de mediocritatea si grafomania pseudoliteraturii. Inteligenta sa patrunzatoare avea nevoie de medii propice, care sa o provoace prin densitate.
Nu e de mirare ca scriitori romani importanti vorbesc inca, peste ani si ani, cu emotie si orgoliu de cate o cronica scrisa de Lucian Raicu despre ei. (D.C.-E.)