Exercitii de memorie (II)

articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07
» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu

Cati dintre noi, aici si acum, nu ar putea subscrie – fireste, cu umilinta cuvenita – la scarba (universala) din celebrul Sonet 66 al lui William Shakespeare:

„Sunt prea scarbit si-n tihna voi sa mor/ Decat sa-l vad slavit pe ticalos,/ Iar pe sarman de rasul tuturor/ Sa-l vad tagaduit pe credincios,/ Pe vrednicul de cinste, umilit/ Pe cel far-de prihana pedepsit,/ Si pe viteaz rapus de-o secatura/ Si artele cu lacatul la gura,/ Sa vad prostia doctor la destepti/ Si strambul dand porunca celor drepti“...(trad. Mihnea Gheorghiu)

***

Un personaj cehovian din „Livada de visini“ se analizeaza la un moment dat: „Eu sunt un om cultivat. Citesc diferite carti extraordinare, dar n-am ajuns inca sa stiu ce vreau. N-am ajuns inca sa stiu daca trebuie sa traiesc sau – ca sa spun asa – daca trebuie sa ma impusc. Totusi port intotdeauna cu mine un revolver“. Voinitki din „Unchiul Vanea“ constata cu trufie amara: „Daca as fi dus o existenta normala, ar fi iesit poate din mine un Schopenhauer sau un Dostoievski...“ Iar un alt personaj, daca nu cumva acelasi (dar nu acest amanunt importa), isi scruteaza angoasat viitorul: „Am patruzeci si sapte de ani. Daca – sa zicem – voi trai pana la saizeci de ani, imi raman inca treisprezece. Prea mult! Cum voi trai acesti treisprezece ani? Ce-o sa ma fac? Cu ce-am sa-i umplu?“

Cu asemenea personaje si drame existentiale nu te intalnesti decat in marea literatura rusa si – asa cum scria odata Adrian Paunescu – cand spui marea literatura rusa parca ai zice marea iarna rusa...

***

„Singuratatea in creatie este un lucru greu“ – se confesa Cehov intr-o epistola catre fratele sau. Cehov, cel atat de nemultumit de critica, incat putuse afirma categoric ca, din tot ce s-a scris despre el, nu exista un rand care sa probeze o intelegere autentica, postula in aceeasi scrisoare: „Mai bine o critica proasta decat nimic“.

Cartile se scriu in singuratate, zicea un scriitor roman contemporan, dar si impotriva singuratatii. Triumful asupra singuratatii presupune insa si participarea criticului, acest erou umil, cum l-a numit intr-un eseu Andrei Plesu. Un eseu din volumul „Ochiul si lucrurile“, despre conditia criticului: „Cand criticul devine – pentru artisti sau pentru confrati – un personaj antipatic, nu se petrece nimic deosebit. S-ar zice – dimpotriva, ca fenomenul tine de legea destinului critic. Se poate intampla insa ca, la un moment dat, criticul sa-si devina lui insusi antipatic. Dintr-o asemenea criza – mai putin obisnuita – critica nu poate iesi decat consolidata: fie pierzandu-si definitiv un fals aliat, fie castigand irevocabil un aliat autentic. Ar fi salutar, prin urmare, ca din cand in cand, criticii sa se dea singuri in judecata, in judecata lor si a lumii: aceasta nu pentru a-si parodia masochist detractorii, sau pentru a epata publicul cu autoflagelari electorale, ci pentru a-si redobandi, in focul disputei, chipul adevarat, laolalta cu intreaga lui demnitate“.

***

A devenit un loc comun faptul ca, nu o data, ceea ce se intampla in viata reala, transpus intr-un roman, intr-o povestire sau intr-o piesa de teatru, pare neverosimil. Adevarul, chiar, a putut parea de multe ori – si nu doar in veacul nostru – incredibil. Dostoievski, de pilda, observa („Jurnal de scriitor“) cu aproape 130 de ani in urma: „in Rusia, aproape intotdeauna, adevarul are un caracter complet fantastic... Oamenii au ajuns pana la urma sa faca in asa fel ca tot ce scorneste si rascorneste mintea lor este deja mult mai pe inteles decat adevarul, lucru care se intampla mereu pe lumea asta. Adevarul sta pe masa, in fata oamenilor cate o suta de ani si ei nu-l iau, ci alearga dupa o nascocire tocmai pentru ca iau adevarul drept ceva fantastic si utopic“.

Altfel stau insa lucrurile cu „nascocirile“ scriitorului in raport nu numai cu adevarul asa-zicand istoric, ci si cu relativitatea acestuia in timp. in lumea reala, totul este, la urma urmei, efemer si schimbator. Ceea ce se petrece insa in „Razboi si pace“ sau in „Fratii Karamazov“ este pentru totdeauna. Nimeni si nimic nu mai poate schimba ceva. „Hamlet“, „Don Quijote“ sau „Faust“ sunt deasupra vremurilor, sunt definitivi si intangibili. Umberto Eco a exprimat cu maxima claritate aceasta idee: „Toti filosofii si-au racit gura spunand: exista, de o parte, realitatea – o lume in care Jacques Chirac este presedinte al Republicii Franceze – de cealalta parte, fictiunea – o lume in care gasesti un tip care se numeste Sherlock Holmes. Filosofii au avansat mereu supozitia ca universul fictional are un nivel de adevar, inferior. Pentru mine este exact invers (...) Tot ceea ce noi numim adevar in lumea realitatii poate sa fie pus in cauza. Vom descoperi poate intr-o zi ca Einstein s-a inselat, dar fictiunea, faptul ca Emma Bovary moare, asta e ceva sigur. Nu se discuta. Daca cineva vrea, poate sa scrie o alta istorie, dar, in ceea ce priveste universul lui Flaubert, ea moare“.

***

Cand am vizitat, cu multi ani in urma, Cimitirul Novodevicie din Moscova, un Pantheon al rusilor, infiintat (ce straniu suna aici cuvantul infiintat!), in 1812, in timpul invaziei lui Napoleon, mi-am amintit, in fata unor morminte, cum este cel al sotiei lui Stalin sau al lui Hrusciov, de o asertiune-avertisment pe care o citisem intr-un roman al unui cunoscut prozator hispano-american: „in politica nu exista dusmani morti“. De ce mi-a venit in minte aceasta propozitie care mi se pare ca exprima, oricum, un adevar? Pentru ca cimitirul era pazit in acele vremuri (sovietice) ca o fortareata militara. Dincolo de zidurile sale inexpugnabile nu se putea patrunde decat daca erai ruda de gradul I cu cineva care-si doarme somnul de veci in umbra lor sau daca veneai ca „persoana oficiala“ si numai in anumite zile. in rest, militari inarmati pana in dinti te invitau sa-ti vezi de drum. Am intrat la Novodevicie cu legitimatia de ziarist, ba am reusit sa-i iau cu mine inauntru pe un profesor universitar si pe un reputat medic chirurg din Iasi care de cateva ceasuri dadeau tarcoale impunatoarelor ziduri, impreuna cu alti multi turisti veniti de peste mari si tari (Japonia, SUA, America Latina etc.) pentru a se reculege la mormintele lui Cehov sau Gogol, dar nu putini si la cel al lui Hrusciov, atrasi mai ales, la acesta din urma, si de povestea monumentului funerar realizat de artistul Ernst Neistvestnii. Sculptorul il infruntase pe Hrusciov, cand acesta era conducatorul Uniunii Sovietice, riscandu-si libertatea si poate chiar viata, de fata cu toata nomenklatura moscovita si cu toti sculptorii, pictorii, graficienii importanti din intreaga Uniune Sovietica, la vizionarea unei mari expozitii unionale. Inteligent, abil, Nikita Sergheevici, spre surprinderea tuturor, nu numai ca nu l-a persecutat (sau pedepsit) pe rebel – pe care tocmai il criticase pentru evazionism, lipsa de mesaj umanist, incifrare –, dar dupa mazilire, si l-a apropiat ca prieten, partener de sah; mai mult, exprimandu-si, in testament, dorinta ca „decadentul“ artist sa-i faca monumentul funerar. Dorinta pe care Neistvestnii i-a implinit-o, „plantandu-i“ pe mormant o structura de cuburi – jumatate albe, jumatate negre – ceea ce sugereaza, desigur, intre altele, personalitatea contradictorie a celui de care, nu numai in timpul faimoasei „crize a rachetelor“, a depins la propriu soarta planetei. Discretia si simplitatea acelui monument, dar indeosebi severa paza militara, precum si atmosfera de stranie cazarma adapostind „soldati“ din spita celor care nu mor, cum ar spune poetul, decat putin, m-au facut sa inteleg (si sa simt aproape fizic) ce pericol constituie pentru orice putere, pentru orice regim politic un mormant celebru. in jurul sau se poate urzi oricand o revolutie. Sau macar o lovitura de stat. Numai dictatorii pur sange sunt pe deplin constienti de forta exploziva, devastatoare a unui mormant...

***

Evgheni Evtusenko, autorul celebrului poem „Statia Zima!“ (toponim real, locul din imensitatea Siberiei unde s-a nascut), cu care a debutat in 1956 si care a generat o intreaga miscare romantica a tineretului sovietic ce avea sa puna in chestiune stalinismul, traieste acum in America. „in Rusia un poet face cat doi“ – nu conteneste sa repete Evtusenko. Oare cat o fi „facand“ el acum in America? Amintesc cateva versuri dintr-un amplu poem al sau intitulat „in numele statuii Libertatii“: „Iar daca ticalosi sau smecheri iti fura inima,/ in dar ti-o dam pe-a noastra, Libertate, si n-o sa fie in zadar/ Caci dandu-ti inimile noastre,/ de vlaga pline, sau batrane,/ numai atunci in pieptul nostru vom sti ca inima ramane./ Sa plamadim deci Libertatea, nu laudand-o cu mult foc,/ ci sa luptam din rasputere sa-i punem inima la loc!“.

Precum Esenin sau Vladimir Maiakovski, Evtusenko si-a rostit decenii de-a randul versurile, de la tribuna, de pe scena, pe stadioane, ca un veritabil actor, fara a-si citi poemele, intre altele si fiindca un poet rus – o spune chiar el – este mai mult decat un poet. Oare cum s-o fi simtind mai mult ca poetul Evtusenko la New York? Nu stiu! Oricum, de la linistea cosmica a unei statii de pe linia legendarului transsiberian, care i-a vegheat nasterea, pana la alienantul megalopolis strajuit de statuia pe care o canta odinioara, distanta este atat de mare incat m-am intrebat nu o data: ce s-o fi mai intamplat – intre timp – cu inima poetului Evtusenko?... Pana recent, cand marele poet a venit in Romania. Si m-am linistit. Din relatarile celor cu care s-a intalnit ori s-a reintalnit, dar mai ales din evocarea prietenului meu, poetul, prozatorul si atipicul eseist Nichita Danilov, care a avut privilegiul de a se afla in casa lui Mircea Dinescu („Ce bine ca suntem contemporani!“ – obisnuia sa le spuna amicilor sai un alt genial poet: Nichita Stanescu) in acelasi timp cu Evgheni Evtusenko, mi-am putut da seama ca inima acestuia este chiar in inima noastra.

***

Fidel Castro i-a marturisit odata prietenului sau Graham Greene ca intr-o eventuala reincarnare nu-si doreste nimic altceva decat sa fie scriitor.

Gabriel Garcia Marquez declara intr-un interviu ca a inceput sa scrie la intamplare si mai ales pentru a-i demonstra unui prieten ca si generatia sa poate da scriitori (titlu de noblete, deci, pentru o generatie). Apoi scrisul a devenit pentru el o placere. Cu timpul, marele prozator si gazetar, a ajuns sa nu-i placa nimic mai mult pe lume decat scrisul. Pentru ca, in fine, se confeseaza autorul „Veacului de singuratate“, scrisul sa devina pentru el o suferinta.

Ambele marturii, una situandu-se in planul visului, alta exprimand o vocatie si un destin stralucit implinite sunt profund revelatoare in ceea ce priveste fascinatia pe care o exercita profesia si demnitatea de scriitor. Aviz ciumetilor „culturali“ care se zbenguie nestingheriti prin paginile diverselor fituici, unele autoproclamate cotidiane centrale, scotandu-si limba cacofonica si agramata la scriitori!

---