America: exceptionalism si geopolitica. Imposibila sinteza
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-12-07» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
Stand la baza identitatii americane, a imaginii despre sine a Americii, exceptionalismul nu a putut parasi niciodata modul specific de navigare prin universul politic international al statului american. Fie ca e vorba de metafora „crezului american“, a „visului american“ sau a „misionarismului moral“, exceptionalismul a impregnat intotdeauna politica externa americana, definind sensul si semnificatiile angajarii acestui stat in relatiile internationale, in conceperea stabilitatii si a securitatii in ordinea globala. Chiar si scurta perioada de revenire deliberata la structura unei politici mai agresive in termeni de geopolitica, putere si interes national, dar mai temperata ca zel moralist, acea politica moderata, prudenta, a echilibrului puterii, gandita si aplicata de Kissinger, a platit in cele din urma un tribut idealismului wilsonian derivat din exceptionalism.
Totusi, alcatuirea sistemului politic international, in care se manifesta si se exprima varii interese statale – strategice, economice, politice – dar si alte modalitati sau forme de reprezentare a lumii din punct de vedere cultural si etic, a facut ca impulsul si tentatia misionara, uneori cu tenta cruciata, a Americii sa se loveasca adesea de un set de constrangeri si realitati care au generat multe controverse in ceea ce priveste actiunea externa americana si scopurile sale. „Razboiul impotriva terorismului“, cu experientele sale triste din Irak, este doar un exemplu recent care a pus America nu numai in fata unor dileme majore de actiune politica si strategica dar si sub presiunea unor critici virulente la nivelul opiniei publice referitoare la modul de folosire a imensei sale puteri in relatiile internationale (la fel s-a intamplat si cu dramatica experienta americana din Vietnam de acum 30 de ani). Este astfel aparent paradoxal ca un stat dinamic, care gandeste organic stabilitatea in temeni idealisti de democratie si libertate, gata sa-si foloseasca puterea si resursele in acest scop in cele mai ciudate colturi ale lumii, sa fie totusi considerat ca una din principalele amenintari la adresa stabilitatii internationale in multe dintre sondajele internationale recente. Acesta este un pret scump al incercarilor Americii de a „converti“, de a transforma lumi care vad diferit valorile societale, etice si politice universaliste cu care opereaza adesea politica externa americana.
Problema e ca exceptionalismul, convingerea existentei unui „destin“ special al Americii, duce inevitabil spre unilateralism, adica spre o gandire si actiune politica si strategica care tind sa tina foarte putin cont de alte perspective asupra modului de formare a ordinii si stabilitatii in lumea internationala. Din punct de vedere existential si geopolitic duce la o intepretare absolutista a securitatii, la tentatia de a obtine invulnerabilitatea (faptul ca America este despartita prin ocean de restul lumii a intretinut si stimulat istoric o asemenea interpretare). Iar cresterea fara precedent a puterii Americii in toate domeniile – politic, tehnologic, militar sau cultural (unii spun ca de la Imperiul Roman nu a mai existat pana acum o asemenea concentrare de putere in universul politic international) – va accentua cu siguranta aceasta propensiune spre unilateralism, atat de intens criticata de europeni dar si de alte civilizatii in ultimii ani.
Pe de alta parte, latura „misionarista“ a exceptionalismului a condus si va conduce America spre asumarea continua de angajamente dificile si implicarea sa in actiuni care pot depasi in multe instante logica unei diplomatii si strategii cantarite sub semnificatia posibilitatilor.
Unul dintre cei mai mari secretari de stat din istoria Americii, John Quincy Adams, avertiza inca din secolul XIX asupra pericolelor la care s-ar expune o America decisa sa se aventureze „in cautare de monstri pentru a-i distruge“ („in search of monsters to destroy“.) Unii intelectuali si politicieni americani, precum „realistul“ George Kennan, au interpretat aceasta ca pe o adevarata maxima de politica externa, un principiu de politica si strategie care ar fi trebuit poate sa fie mai mult luat in considerare de decidentii americani in diverse momente istorice. Pentru ca tot Adams spunea ca daca America va face acest lucru, adica va alerga cu obstinatie dupa monstri, chiar si sub banerul „independentei si libertatii natiunilor“, „maximele fundamentale ale politicii sale s-ar putea schimba insesizabil de la libertate la forta“, astfel incat America „nu ar mai fi stapana propriului sau spirit“.
Poate ca ceea ce spunea Adams acum multa vreme este astazi la fel de valabil. Aparut ca o necesitate de adaptare a Americii la lumea reala, realismul politic a temperat adesea aceste impulsuri moraliste si exceptionaliste operand cu constrangeri de tip geopolitic, dar nu a schimbat niciodata proiectul idealist american. Si este bine ca a fost asa, intrucat forta si credibilitatea Americii au constat in asumarea unui context moral si liberal-democratic al politicii internationale in pofida dificultatilor si a greutatilor la care s-a expus adesea America. Dar daca el ar fi urmarit si prin prisma realitatilor unei lumi internationale diverse si complexe, adica daca idealismul american ar fi mai bine imbinat cu realismul istoric sub aspectul metodei, marile obiective ale Americii ar fi poate mai eficient atinse si mai bine intelese de alte forte din sistemul international. Inclusiv la nivelul opiniei publice.
Incercarea de realizare a marii sinteze dintre idealism si realism la care visa Kissinger este insa un deziderat care poate nici nu va fi atins, dar care va defini politica internationala a Americii si in viitor.