Ora exacta
articol aparut in Cultura, nr. 51 din 2006-11-30» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Stiati cine „da ora exacta in literatura romana contemporana“? Aflati de la Mircea Popa care scrie in buna revista bistriteana „Miscarea literara“ (2/2006): „Criticul Gheorghe Grigurcu este la ora de fata cel care da ora exacta in literatura romana contemporana… Multa lume asteapta cu nerabdare aparitia saptamanala a «Romaniei literare» numai spre a citi cronica lui Gheorghe Grigurcu si a afla astfel ultimele noutati in materie de aparitii editoriale. Cred ca evenimentul se aseamana in puterea lui radianta cu acela trait cu ani in urma cand se citea acolo cronica datatoare de directie a lui Nicolae Manolescu. La fel ca si inaintasul sau, Gh. Grigurcu a devenit fara doar si poate o instanta critica de prim rang, unul dintre reperele fundamentale in judecarea literaturii de azi“.
E un paradox plin de semnificatii asupra caruia nu voi starui ca urmasul acesta e mai varstnic decat „inaintasul“ sau. Mircea Popa ii gaseste pe drept cuvant celui ce da ora exacta meritul luptei neobosite cu „tarele mostenirii comuniste“: „Razboiul deschis purtat cu astfel de mentalitati face deliciul interventiilor sale saptamanale, al iesirilor sale in arena, duse cu zgomot de mari prabusiri catastrofice. Spiritul polemic si negativist iese aici la lumina cu asupra de masura, intretinut de anumite ulceratii de ordin biografic care nu pot scapa nici unui cititor“. Desi sesizeaza corect ca instanta critica de prim rang reprezentata de Gh. Grigurcu duce un razboi inversunat cu tendintele apologetice din literatura romana, in general, si dintr-o anumita parte a criticii literare, in special, Mircea Popa ilustreaza cum nu se poate mai bine si mai amuzant chiar stilul apologetic combatut de „reperul“ sau fundamental: „Sub pana sa scrisul romanesc incepe sa apara altfel decat cel cu care ne obisnuisem pana acum. Tendintele apologetice sunt total inlaturate… Pentru Grigurcu epoca concesiilor si a scrisului de conjunctura a apus, fiecare scriitor trebuind sa se prezinte ca la Judecata de Apoi, marturisindu-si slabiciunile, pentru ca in acea goliciune primordiala, adamica, sa fie vazut… Rolul benefic jucat timp de o jumatate de veac de acest nou Toma necredinciosul nu poate fi pus la indoiala. Altfel arata peisajul criticii romanesti pana la Gh. Grigurcu si altfel arata acum cand criticul a spalat cu detergent proaspat toate efigiile din amfiteatrul literaturii… in urma sa frescele si-au redobandit culoarea, profilurile si-au recapatat stralucirea agresiva si luminoasa… Pornind de la Gheorghe Grigurcu o noua fata a literaturii romane se arata… Cato cenzorul si-a facut datoria…“ Incontestabil, Gheorghe Grigurcu este campionul revizuirilor ante- si postdecembriste, dar, vorba lui Alceste, „Incontestabil nu inseamna indiscutabil“.
Samuraiul
in aceeasi nota stilistica, prozatorul Radu Mares evoca in cadrul Colocviilor de la Beclean publicate in „Miscarea literara“ „ipostaza de luptator“ a lui Gh. Grigurcu. Un „luptator victorios“, adauga el, mentionand anume „razboiul lui Grigurcu cu fostul presedinte al Academiei Romane care pare sa aiba proportii de epopee homerica“. in acelasi context aniversar, Ioan Pintea pune o oarecare frana avantului retoric, crezand ca „Termenul care se potriveste cel mai bine scriiturii invitatului nostru este luciditatea“ si eleganta cu care polemizeaza septuagenarul critic: „Gheorghe Grigurcu a scris, prin anii ’80, un text despre N. Steinhardt, numit «N. Steinhardt ori samuraiul critic». E, de fapt, un text despre el insusi. El e samuraiul. Grigurcu! Samuraiul e si cavaler. Cavalerismul e, prin urmare, un alt atribut care intregeste portretul criticului…“
Un om care scrie atat de mult
Despre o anume ubicuitate a lui Gheorghe Grigurcu aduce vorba, in colocviul amintit, poetul Ion Muresan: „Sigur ca – parafrazand un banc mai vechi unde se spunea ca nu bagai calcatorul in priza ca sa nu vorbeasca Ceausescu – si astazi, orice revista deschizi, dai de Grigurcu… Toata aceasta absolut coplesitoare productie literara intelectuala ar duce in mod normal la o disolutie. Un om care scrie atat de mult intra la un moment dat in disolutie. Lucrul acesta nu se intampla insa in cazul domnului Grigurcu. Si asta nu se intampla pentru ca are ceea ce s-ar numi atitudine, are o constanta, are coloana vertebrala. Nu l-as asocia cu Goma, pentru ca la Goma este rautate in demersurile lui. Grigurcu are mai degraba o atitudine franca, spusa cu eleganta…“ in doua aforisme din „Jurnalul lui Alceste“, rautatea nutrita de ura e sanctionata drastic de acest fin moralist, urmas al unui Montaigne hranit de cavalerismul „samuraiului“: „Chiar cea mai aparent justificata ura nu e decat o rascolire a efemerului fiintei noastre. O negare a eternitatii sale“ si „un indice al stadiului inca inferior al civilizatiei in care ne gasim: cu mult mai usor devii ridicol prin bunatate decat prin ura“. in fond, aceasta voce a lui Alceste razbate mereu in „razboaiele“ homerice ale lui Gheorghe Grigurcu…
Din „Jurnalul lui Alceste“
in prelegerea de deschidere a Colocviilor de la Beclean dedicate exilatului din „Amarul Targ“, Laszlo Alexandru vede in Gheorghe Grigurcu o expresie simbolica a unitatii nationale, pe „scriitorul care se revendica de la cateva provincii romanesti in mod succesiv. Este basarabean ca nastere <…>; dar este ardelean ca formatie, ca studii, ca redactor in perioada pe care o considera de aur a carierei sale, de la revista «Familia»; este regatean, prin domiciliul la Targu Jiu… Pana la urma, si prin experienta biografica si geografica, Gheorghe Grigurcu reprezinta o sinteza a unor mari provincii culturale si literare romanesti“. in continuare, emulul lui Gh. Grigurcu il propune pe acesta ca model de scriitor angajat, in numele unui concept cheie ce a starnit valuri polemice in ultimii ani: „est-etica“. E un concept, reaminteste L.A., „foarte indragit de marii clasici, dar si de criticii importanti… Din pacate, a cunoscut o estompare datorita conditiilor politice si sociale“ din anii comunismului. insa nu „estompare“ este aici cuvantul potrivit, ci „deturnare“: in anii comunismului (1965-1989) valorile etice si politice n-au lipsit din discursul literar, dimpotriva, devenite lozinci, ele s-au golit de sens prin inflatie. in plus, invocarea lor la tot pasul subintelegea inregimentarea in politica partidului unic: in asta consta deturnarea, fiindca, formal, de „estompare“ nici nu poate fi vorba. Iata acum si pledoaria fierbinte (!) a lui Laszlo Alexandru pentru angajamentul scriitorului, sub imperativul „datoriei“ poporaniste fata de cei in mijlocul carora traieste („suflet in sufletul neamului“! – cum zicea, cu unul din cele mai citate versuri in comunism, autorul poemului „Noi vrem pamant“): „Dupa 1989 s-a readus pe tapet aceasta discutie, despre valorile etice din cadrul literaturii romane. Au fost tot mai multe voci care au inceput sa spuna, sus si tare, ca nu e suficient sa ai talent in literatura. Scriitorul are si o responsabilitate; nu e vorba de o angajare politica, pentru ca aceasta ar fi, sa spunem, in cultura „spuma valului“, dar e vorba de o datorie de luminare a altora, de contribuire la propasirea neamului, sau a cititorilor pur si simplu. Scriitorul probabil ca nu poate sa existe abstras de realitate, urmarindu-si cu egoism sau cu suficienta doar niste stramte interese personale sau chiar, de ce nu, estetice. A fi scriitor inseamna a avea o datorie fata de cei in mijlocul carora traiesti, in mijlocul carora gandesti si publici si pentru care publici. Scriitorul nu cred ca publica pentru el insusi, el se adreseaza cititorilor, are o datorie, vasazica, fata de ei, si acest ansamblu de idei ale datoriei etice a scriitorului in societate si in zilele noastre a fost cu vigoare promovat si resuscitat, sa spunem, mai ales dupa ’89, odata cu deplina dobandire a libertatii cuvantului“. Sa ma ierte Laszlo Alexandru, dar ma indoiesc profund ca Dumitru Popescu, artizanul esteticii lui Nicolae Ceausescu, ar fi putut pune mai bine pe hartie aceste „imperative“ ale artei angajate si ale datoriei scriitorului „fata de cei in mijlocul carora traieste“. „Scanteia“, il asigur, i-ar fi publicat pledoaria chiar la pagina intai, la rubrica „Pentru cine scriem“… Ramane de discutat daca Gheorghe Grigurcu a fost, cum crede acest luminist neopoporanist al nostru „pilonul esential in promovarea, dupa ’89, al acestui ansamblu de idei“ chiar daca respectivul critic n-a mai suferit catusi de putin de vechea „abstragere din contingent“ si, din contra, s-a implicat din plin, cu toata rectitudinea morala si forta talentului sau polemic. in fine, nu ma grabesc sa contest adevarul ideilor din citatul de mai sus (cel cu „A fi scriitor inseamna…“), dar recurg iarasi la „Jurnalul lui Alceste“ de Gh. Grigurcu: „Am citit un adevar incontestabil, dar intr-un context atat de mediocru, incat e compromis ca o podoaba de buna calitate purtata de catre o femeie invesmantata fara gust“.