Bunul (psihanalist) salbatic
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura psi »
Autor: Matei Georgescu
„I-am aratat ca nu mai putem fi impreuna, dar daca, dupa un timp, isi va rezolva problemele, vom putea relua relatia“, spune, cu vadita emotie, pacientul. Psihologul, martial asezat in fotoliul sau, „interpreteaza“: „in felul acesta ati controlat situatia – v-ati comportat activ, cu accente maniacale, tocmai pentru a compensa afectele depresive pe care le traiati in contextul despartirii si aceasta pentru ca sunteti o personalitate dependenta“. Cata „tinuta“ in interpretare – imi imaginez postura pompoasa a „terapeutului“ care a emanat atata „intelepciune analitica“ incat nimbul „schimbarii sale la fata“ putea produce privitorului cecitate. Schimbare nici macar pentru domnia sa, ce sa mai vorbim, pentru pacienta! Scena de mai sus este orice altceva – de pilda, un exercitiu de putere, cu accente de abuz –, dar nu o secventa terapeutica. Este o forma „salbatica“ de relatie in care psihologul, „in pacat“ profesional, se simte „impacat“ numai daca isi exercita controlul prin comunicarea directa a reprezentarilor care i se impun in relatia cu pacientul.
Prin definitia pe care Freud a dat-o fiintei umane continuam sa fim, pe de-o parte, salbatici. La scala filogenetica, natura interioara „bastinasa“ isi revendica drepturile in fata Culturii venetice. In constitutia lui homo psychanaliticus salbaticul se opune civilizatului, iar din lupta lor se creeaza simptomul si se naste nevroticul. Scopul unei cure psihanalitice este de a face din ferme opozitii acceptabile complementaritati.
Situatia evocata l-a preocupat pe Freud, dupa cincisprezece ani de la inchegarea sistemului sau, intrucat „analistii salbatici dauneaza mai mult cauzei
Este ceva cunoscut in povestea aceasta! Autorul legii biogenetice, Ernst Haeckel, a inteles ca existenta inseamna (si) repetitie, iar perspectiva-i evolutionista l-a interesat pe Freud („Totem si Tabu“ este textul prototip in care o regasim): ontogeneza este similara filogenezei – exista in decursul evolutiv individual elemente ale istoriei congenerilor. Acest lucru pare valabil si in raportul dintre Weltanschauung-ul individual si cel regasit in istoria gandirii. In campul antropologiei, de pilda, ne putem intreba cate principii au insotit expeditiile descoperitoare de lumi aflate dincolo de ape (si de puteri de intelegere), a caror alcatuire diferea intr-atat de intreaga civilizatie a „universalului“ locuitor european, incat acesta a trebuit sa le dedice un chip al „salbaticului“. In intalnirea cu celalalt, diferit, frapant, terifiant – deci „salbatic“, pionierul a putut alege intre a-l considera bun sau rau. Este bun pentru ca traieste intr-o stare congruenta cu natura, intr-un univers aflat intr-o ordine extensiva, purtatoare de sens, apropiata de idealurile unei „varste de aur“. Este rau pentru ca se afla la discretia naturii, intr-o ne-ordine sociala si culturala, care condamna la nefericire. Salbaticul rau se afla intr-un „stadiu“ inferior al existentei si trebuie adus cu orice pret la nivelul „excelentei culturale“ a conchistadorului, de pilda.
Salbaticul este bun sau rau in raport cu felul in care este privit de „civilizat“, cu capacitatea acestuia de a accepta diferenta sau de a o rejecta, ingloband-o extinctiv in identitatea sa. Cat timp a trecut pana cand perspectiva universalista sau evolutionista si-a gasit o alternativa in relativismul cultural? Cat timp ne-a trebuit pentru a ne de-centra, a „pierde“ privilegiile statutului de creatie divina speciala, centru al universului, sau de stapani cu drepturi exclusive asupra propriului destin? Cat timp imi mai trebuie mie pentru a va accepta si respecta alcatuirea, fara a dori sa va estompez specificul prin „tunetul“ ideilor mele (si ale acestui articol)? Destul – timp, dar si spatiu interior prin care sa putem „respira“ fara a ne mai simti atacati de ordinea celuilalt, devenita ne-ordine destabilizatoare, in fata careia trebuie sa ridicam redutele monologului, golind lumea de orice temute diferente.
O cunostinta ma intreba cum sa isi determine fiul sa ii faca placere studiul muzicii. Imi cere o reteta, un procedeu prin care sa-i inoculeze fiului sau propriile placeri, prin care sa-i reduca individualitatea acestuia la o anexa a propriei fiinte. Acest fiu este un mic si rau „salbatic“, chitit pe distractii, pierzand timp cu prietenii, nefacand nimic util – pentru tatal sau. „Sa puna mana si sa invete cu placere muzica“ adauga parintele si, completez eu, sa-si faca tatal sa se simta implinit, pentru ca altfel... Altfel ramane salbatic si pierde sansa de a se civiliza si „mantui“, de a ajunge in stadiul evolutiv patern. Nu despre instructie este vorba, ci despre trairile care anima orice gest didactic. Dar mai bine o educatie represiva decat una expresiva (ne-o spune impecabilul pedagog ex cathedra)! Bine ca se mai gasesc directori de fabrici de tigarete care sa sustina teosofi precum Steiner in crearea unei altfel de pedagogii, a scolii fara note, care sa ne puna problema sistemului formativ „majoritar“. Intr-o astfel de scoala, placerea si sensul personal au mai mari sanse de a nu se distribui din exterior, ci de a fi cautate de catre „beneficiar“ in ordinea experientelor sale.
Daca antropologia lui Steiner, spre exemplu, permite instituirea unei perspective neconcurentiale, ceva mai apte de a sesiza diferenta si de a accepta chipul strainului fara a-i defini reflex salbaticia, antropologia freudiana pune problema surselor binomului salbatic-civilizat.
Prin definitia pe care Freud a dat-o fiintei umane continuam sa fim, pe de-o parte, salbatici. La scala filogenetica, natura interioara „bastinasa“ isi revendica drepturile in fata Culturii venetice. In constitutia lui homo psychanaliticus salbaticul se opune civilizatului, iar din lupta lor se creeaza simptomul si se naste nevroticul. Scopul unei cure psihanalitice este de a face din ferme opozitii acceptabile complementaritati. Salbaticul din adancuri sa nu mai fie rau si sa necesite o radicala civilizatoare educatie, care sa-i semneze certificatul de extinctie. Tratatul de pace pe care-l propune cura analitica stipuleaza necesitatea de a detine cate un „bun salbatic“, integrat, natural, al unei culturi adaptate. De aici si o buna definitie a individului cult: cel care isi poate siesi oferi coerenta in raportul dintre teorii, legi sau principii si „salbaticele“ porniri si dorinte, astfel incat sa nu-si mai foloseasca nefericirile ca justificari pentru asanarea de diferente resimtite ca strigatoare la cer. In primul rand, la cerurile interioare care se pot sfarama in fata eruptiei dorintelor acumulate in adanci si inconstiente lagare. In antropologia freudiana apare o bresa intre natura si cultura, loc subred prin care se infiltreaza simptomul, reparat si consolidat insa de Jung prin postularea de continuitati. Continuitati care devin evidente si in sistemul freudian din perspectiva clinicii: cura analitica urmareste transformarea fermelor opozitii dintre pulsiune si Lege in cursive raporturi de coabitare.
Fara a fi catusi de putin timorat de „cauza“ psihanalizei, salbaticul isi continua „primitivul“ periplu prin adancurile psihismului. Chipul sau „rau“ este creat si mentinut cu forta constrangerilor si a nivelului de populare al inchisorilor pulsionale. Aici este locul de origine al psihanalizei salbatice, practicata de cel care „o invata din carti“, neinteresat de procesul analitic, de transfer, de rolul si pozitia terapeutului. Pe psihanalistul salbatic, de adaugat – cel rau, il intereseaza netezirea diferentelor dintre ceea ce crede el despre celalalt si ceea ce este celalalt, impunandu-i abrupt, departe chiar si de mesajul de tip sugestiv, cadre la care trebuie sa se conformeze. Nu la continutul „interpretarii“ sale cum ca ar fi, de pilda, o personalitate dependenta, ci la alcatuirea relatiei pe care o construieste, in care se afla „sus“ la comanda si controlul lumii si al celuilalt. Un psihanalist salbatic „bun , cu pretul anilor tulburatori ai divanului, in care va fi fost atat aventurier spaniol cat si cuminte indian, va fi acceptat alteritatea din sine si din lume; interpretarile sale vor lucra in sensul revelarii diferentelor celuilalt si nu pentru inflatia de narcisice identitati. Iar rezonantele formulei de incheiere, ramase din adolescentinele lecturi ale lui Karl May, se vor auzi in cheia respectului pentru diversitatea fiecarei formule destinale: analistul a spus...
Ma indoiesc insa...