Nu ne mai intereseaza!
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura spectacolului »
Autor:
de Ruxandra Anton
Sa ne reamintim ca „Prostii sub clar de luna“, pusa in scena de Lucian Pintilie in 1963 la Teatrul Bulandra, este scoasa de pe afis de autoritatile epocii. Insa, de-a lungul vremii, cum Teodor Mazilu a stiut sa-si mascheze intentiile militante, cu toata cenzura, piesele lui s-au jucat.
Teatrul Municipal ,,Bacovia“: ,,Prostii sub clar de luna“ de Teodor Mazilu. Adaptarea, regia si ilustratia muzicala de Ion Sapdaru. Scenografia si efecte videoart: Gelu Risca. Miscarea scenica: Mioara Ciucur. Distributia: Valentin Braniste (Gogu), Adrian Gazdaru (Emilian), Eliza Noemi Judeu (Clementina), Florina Gazdaru (Ortansa), Adriana Parvu (Prezentatoarea), Firuta Apetrei (mama Ortansei), Nicolae Rosioru (tatal Ortansei), Daniela Vranceanu (actrita TV), Anca Bucsa (Vasilica), Stefan Alexiu (actor TV), Cristian Todica (psiholog), Sebastian Balan (regizor de platou), Matei Bogdan, Dumitru Rusu (operator TV), Mirel Vranceanu (operator video), Mioara Ciucur (gardian).
O idee inedita pentru spatiul teatral are Ion Sapdaru in montarea acestei piese: toata povestea este mutata intr-un studio de televiziune si transformata intr-un talk-show, unde textul lui Mazilu se potriveste ca o manusa. In plus, regizorul imprima si o puternica tenta de demistificare a presei vizuale, cu tinta precisa la adresa unei serii de emisiuni aparute precum ciupercile de dupa toate ploile din ’89 incoace, care manipuleaza periculos la nivelul identitatii si personalitatii individului. Se impunea un asemenea demers venit de oriunde, cu atat mai bine ca a venit din teatru! Majoritatea romanilor, din mai toate clasele sociale, stau cu gura cascata ore in sir la asemenea show-uri, fara sa constientizeze impactul real pe care numai tratatele de psihologie l-ar putea cuantifica si pe care doar arta il poate descrie. Cei care se expun trecand peste orice cod al moralitatii si devin obiect de interes public, de batjocura mai bine-zis, naivii care cred ca-si pot rezolva problemele conjugale, de dragoste si de orice alta relatie interumana profund afectata, cei care se duc la televiziune ca la medic, nu fac decat sa intre intr-un joc murdar, cu scenariul gata scris de oameni care afiseaza sentimente si zambete de celuloid, de oameni ca si ei, cu probleme ca ale lor, care practica o meserie de virusare psihologica in masa, de manipulare la cote inalte. Spectacolul de la Bacau surprinde foarte bine aceste aspecte: inainte de a incepe, sunt surprinse imagini din sala si proiectate pe un ecran lat pe scena. Magia vizualului se instaleaza. Nu ramane decat sa apara prezentatoarea si sa anunte cazul si necazul, dar si regulile jocului. Adriana Parvu, in rolul prezentatoarei, cu o bunavointa bine jucata, de sfanta care imparte binele ca pe bomboane, cu o mina copiata de pe chipul Andreei Marin & TV, ne anunta ca nu vom urmari un spectacol de teatru obisnuit si ca vom fi norocosii martori ai unui eveniment special, ceea ce, nu?, face sa creasca adrenalina. Dupa asa un ,,text“ si ceva incredere castigata prin strangeri de maini ale publicului, dar si dupa zambetul ca o reclama la pasta de dinti, nu poti decat sa urmezi regulile impuse de ea: sa aplauzi sau sa huidui, dupa cum ti se comanda prin pancartele afisate de operator. Dupa ce elementul interactiv a fost activat, putem intra cu bocancii in viata lui Gogu, a Ortansei, a Clementinei, a lui Emilian, fiindca psihologul de serviciu stie destule proverbe care sa-i ajute pe nefericitii care-si deapana povestea, ba si pe noi, daca ne implicam mai mult decat putem suporta! Fiindca acolo unde viata adevarata nu seamana cu cea din proiectul emisiunii (si asta i-ar cobori rating-ul, nu?), intervin actorii care aduc teatrul in teatru si ne lumineaza cu ce am inteles, dar nu trebuia sa intelegem. Ba mai sunt si filmele cu scurte episoade din viata protagonistilor, asa ca putem sa fim linistiti, totul este in siguranta. Spectacolul a reusit sa creeze atmosfera autentica a emisiunilor de acest gen, axandu-se, in special, pe etapele lor preparatorii. Decorul in culori luminoase specifice unui studio, ambientat cu spatii improvizate, folosite la reconstituirea trecutului eroilor (restaurant, parc, incaperi si o fereastra-ecran, simbol al trecerii timpului sugerat de alternarea peisajului de afara, proiectat filmic), dar si ilustratia muzicala intregesc elementele unei atmosfere de televiziune. Tema propusa de emisiune este ,,daca poti sa iubesti un om care fura“, motiv pentru care este pus pe ,,tapet“, pardon!, pe sticla, ,,cazul Gogu“: hot iubit de doua femei, proaspat eliberat din inchisoare, ocazie cu care s-a hotarat sa se faca om cinstit. Dezbaterea conduce catre multe fire sociale, intinse ca intr-o fabula si extirpate ca intr-o emisiune de divertisment, fiindca la final, cand cineva din sala intreaba ce s-a mai intamplat cu eroii, prezentatoarea anunta nonsalant ca ,,Nu ne mai intereseaza, emisiunea a luat sfarsit!“.
Ceea ce nu s-a reusit in acest spectacol este legat de jocul actorilor, vizibil inegal. Personajele sunt concepute in cheie satirica, chiar si latura lor pozitiva este relevata sarcastic, in deplin acord si cu intentia autorului. Si nu toti actorii reusesc sa faca fata profilului. Cel mai bine se incadreaza acestei viziuni Eliza Noemi Judeu, autentica si bine transpusa in rolul Clementinei – cu o mare bogatie de nuante descriptive ale temperamentului eroinei: romantica, naiva, credula, pudica, simpatica, convingatoare, caraghioasa, chiar si atunci cand, incercand sa-i faca pe plac lui Gogu, isi schimba tinuta vestimentara, coafura, pana si conceptiile despre viata. Coexista in ea, in acelasi timp, femeia imorala si cea cinstita. Valentin Braniste intruchipeaza bine un Gogu specific lumii interlope, cu un ciudat amestec de candoare, duritate agresiva, curaj, forta, superficialitate, simt practic, smecherie de cartier, dar si un fel de a fi cinstit cu sine insusi in situatiile cheie. Cu o tonalitate mai jos sunt realizate personajele Ortansa (rol sustinut de Florina Gazdaru, care reuseste sa fie tipul de femeie antipatica, desi frumoasa, prin impudoare afisata, egoism si frivolitate, dar cu trairi neduse prea departe de suprafata personajului pe care-l joaca neimplicata suficient, mecanic, fara acea vibratie necesara care sa-i dea autenticitate). Emilian – tipul functionarului scortos, aerian, confuz si molatec este bine portretizat de Adrian Gazdaru, care, insa, pierde si multe situatii unde putea fi de un comic nebun, pe care il schiteaza doar, fara sa-l exploateze suficient ca, de exemplu, in scena unde e provocat de realizatorul emisiunii sa-l ucida pe Gogu (prins in flagrant cu sotia lui, Ortansa, cu ajutorul echipei TV) si care, din aceste motive, devine mult prea laxa. In rolul mamei Ortansei, Firuta Apetrei, cu vocea ei pitigaiata si tonul folosit in rostirea replicilor, uniform si cu un aer indiferent, precum si cu mina perplexa pe care o are in permanenta, da o nota de un comic rafinat. Si Nicolae Rosioru lasa o buna impresie, jucand firesc un tata obosit de hachitele celor doua femei. Despre ceilalti actori care doar umplu spatiul cu replici si miscare, iar ici-colo cu cate o palpaire de viata ca din intamplare, nu e nevoie sa mai vorbesc. Ar mai fi si doua scene cam fortate, cand cei doi se cearta in parc si Ortansa, furioasa, ii rupe ziarul din care Emilian citeste impasibil la reprosurile ei. Apoi el continua sa citeasca din bucatile ramase nerupte pana la cea mai minuscula parte. A doua scena fortata se petrece cand Ortansa danseaza cu Clementina, in timp ce aceasta ii povesteste temerile si necazurile ei: dansul inseamna erotism, intimitate, or relatia lor se pastreaza la nivelul confesiunii reci.
Scenele filmate in exterior au calitatile unui film documentar, profesional realizat, cu accent pe detaliile caricaturale de buna factura. Dincolo de toate aceste inconveniente, spectacolul de la Bacau este deosebit de antrenant si de viu, cu teme care dau de gandit si provoaca, dar si cu efecte de bun augur asupra publicului. Impactul sau de succes ma indreptateste sa-l consider este o realizare.